Sziget – primele trei zile

ŞŢ! Cu chiu cu vai, după lupte seculare, am reuşit să stăpânesc laptopul în limba maghiară din biroul presei şi să-i pun diacritice.

Fără vreo legătură cu ce am scris mai sus sau ce voi scrie mai jos, îmi place cum gândesc oamenii ăştia

Ăsta va fi un post mai concentrat, despre primele trei zile ale Sziget-ului, căci din diverse motive specifice n-am apucat să scriu zilele trecute.

Ziua 1

Prima zi a însemnat, după o scurtă vizită la scena europeană, unde cântau cum ştiau mai bine nimeni alţii decât ai noştri Mono Jacks, o deschidere în forţă a tinereilor The Maccabees – o frumoasă “ciudată combinaţie între The Kooks, Arctic Monkeys, care per total aduce a The Smiths, da’ cu voce de femeie”, după spusele fratelui Tudor. Deschizând, practic, festivalul, au fost cea mai frumoasă surpriză a primei zile, însă nici pe departe de neegalat.

Căci după ei a urmat Flogging Molly. Aceiaşi Flogging Molly de acum doi ani, însă nu acelaşi eu de acum doi ani. Anul ăsta am avut avantajul de a fi mai cumpătat într-ale şpriţului, bucurându-mă, astfel, de concert la adevărata lui valoare. Americani irlandezi, au început în forţă, au continuat în forţă, au terminat în forţă, celor peste 30.000 de oameni prezenţi rămânându-le doar să se hidrateze puternic în continuare, cântând din toţi plămânii “If I ever leave this world alive”.



Mai departe, în prima seară, am auzit doar puţin Interpol, însă de la o distanţă apreciabilă, în drumul nostru spre o plimbare la ceas de seară prin Budapesta.

Ziua 2

A doua zi a reprezentat cea mai lipsită de poze zi, căci un festival cu cortul nu face neapărat cea mai bună casă cu bateriile aparaturii electronice necesare unui blogger de succes :)

La scena mare, de la ora 15, a luat cuvântul la microfon Ben L’Oncle Soul – din nou, surpriza zilei. Am impresia că ora de deschidere a fiecărei zile e dedicată “tinerelor surprize”, pentru că în mai mulţi ani am prins unele dintre cele mai faine concerte la ore “matinale”. Ben L’Oncle Soul a ținut, cu soul-ul lui, în picioare un public cu ochii încă împăienjeniţi de somn, lucru care nu se poate spune şi despre La Roux, cea mai mare dezamăgire a zilei de joi. Muzică într-adevăr antrenantă, însă lipsa prestaţiei scenice combinată cu un soare neprietenos ne-au lăsat în gură cel mai amar gust al zilei.

Dacă la Good Charlotte am lipsit, Kasabian parcă a mai spălat din păcatele gagicii de la La Roux, oferind un concert absolut demenţial, la trei clase deasupra celui de anul trecut, care m-a lăsat puţin dezamăgit. Ori din cauza anticipării concertului Muse de după, ori din cauza oboselii, ori pentru că pur şi simplu n-au prestat aşa cum trebuia, cert e că atunci nu le-aş fi dat mai mult de 7, iar joi au fost de 10.

După o scurtă plimbare pe la scena de metale grele, unde i-am prins la fix pe Judas Priest cântând Breaking The Law, am eşuat din nou la scena principală, unde Chemical Brothers ofereau cel mai tare show de lumini de până acum.

Ziua 3

A început printr-o binemeritată pauză de haleală la hipermarketul din zonă, lucru care ne-a făcut să pierdem British Sea Power, însă nu ne-a putut opri din a ajunge la timp la Skunk Anansie. Care e ceva absolut special, ştiind să joace pe degete câteva zeci de mii de oameni încă din prima melodie. Căci, personal, n-am mai văzut “pe viu şi în direct”, artist care să facă crowdsurfing în timpul concertului, asta după ce a fost ţinută în picioare pe mâinile fanilor, putând în acelaşi timp să facă boxele să tremure cu o voce atât de puternică şi pătrunzătoare.

Dacă în prima jumătate a concertului a cântat toate melodiile care mă interesau, sfârşitul l-am lăsat pentru cei mai înrăiţi dintre fani, retrăgându-ne încetişor spre scena A38-wan2, via o plimbare pe la World Music Stage, să-i vedem pe suedezii Peter, Bjorn and John. Aceştia au umplut tot cortul unde se afla scena, noi rămânând mai mult sau mai puţin pe dinafară, ascultând concertul din aer liber, pe răcoare şi fără şanse de a fi călcaţi în picioare chiar aşa rău. Am stat până când au cântat Young Folks şi încă una al cărei nume nu-l reţin, după care ne-am îndreptat încetişor spre scena principală, unde urmau să cânte, pentru a nu ştiu câta oară în Budapesta, The Prodigy.

Aceştia au oferit cea mai puternică muzică şi cel mai puternic spectacol de până acum. Iar la cum arată lineup-ul artiştilor, pot să pun pariu că, chiar dacă voi avea parte de muzică mai mişto, nu cred ca cineva să îi egaleze pe aceştia la puterea pură a muzicii lor. Ne-au jucat în picioare încă din prima melodie, lovindu-ne cu başi şi “drujbe” din toate părţile, pocnindu-ne cu luminile total neprietenoase cu epilepticii, compensând parcă pentru concertul de acum doi ani, care, deşi a încheiat seara, a pălit în faţa concertului Pendulum de dinainte. A fost cel mai aglomerat concert de până acum şi am avut câteva momente în care chiar ne-am temut pentru integritatea noastră corporală. Bine, asta a fost greşeala noastră, pentru că ne-am înfipt fix în faţa scenei, unde era “scandal” mare.

Astăzi urmează o zi mai lejeră, cu Kate Nash, Kaiser Chiefs, 30 Seconds To Mars sau Goran Bregovic. Ţinem aproape, bineînţeles.

2 thoughts on “Sziget – primele trei zile

Leave a Comment

Your email address will not be published.