(guest post de Corina)

Imi place sa privesc diversele locuri ale lumii nu ca parti ale unui intreg, ci ca pe universuri complete, independente si autonome, foarte bine delimitate si cu reguli proprii de functionare.

Din perspectiva asta, Szigetul pare un fel de taram utopic, plin de oameni tineri nu doar ca varsta, ci ca stare de spirit. Insula asta imprejmuita de Dunare e, dincolo de un spatiu fizic care gazduieste artisti de renume, un Neverland cat se poate de real si de contemporan. Un loc in care oamenii evadeaza, dar nu cliseic cu scopul de a se regasi si de a fi ei insisi, neingraditi de cutume sociale, ci ca sa se joace cu timpul si cu lumea, pe ritmuri alerte intr-un decor cat se poate de colorat.

Din punctul meu de vedere, nu aceia care urca si coboara succesiv de pe scene dau identitate festivalului, ci atmosfera asta de lume ante-Babel, unde oamenii sunt veritabili homo-ludens care vorbesc aceeasi limba, fie ea o engleza stalcita sau o insiruire frenetica de gesturi. Szigetul e atat de plin de culoare si de diversitate culturala incat da o alta semnificatie kitsch-ului. Amalgamul de nuante, beculete si sclipiciuri nu mai deranjeaza nici celui mai pretentios ochi, ci mai degraba aminteste de carnavalurile medievale, unde trubadurii si bufonii erau doar instrumente de inveselire a publicului si nu obiecte de venerat.

Nu stiu ce se intampla la granita dintre zona citadina a Budapestei si cea rezervata festivalului, dar nu am vazut un om suparat in aproape o saptamana de cutreierat drumuri asfaltate si poteci nebatatorite. Si nu invocati consumul de diferite substante, in primul rand pentru ca veti ruina aerul romantic al articolului si mai apoi pentru ca pe astea le consuma lumea peste tot, si tot nu citesti atat seninatate in ochii lor. Deci nu, nu alcoolemia justifica veselia si zambetele de pe fetele oamenilor pe care i-am intalnit. Nici bunavointa lor, nici respectul fata de celalalt si nici disponibilitatea de a te ajuta.

E ceva cu totul aparte aici. E acel univers distinct pe care il aminteam la inceput, e faptul ca aterizezi nu doar printre necunoscuti, ci printre straini veniti din tari ale caror capitale poate ca nici nu le cunosti, iar singurul lucru care va mai uneste este calitatea de om. Si nu ai de ales decat sa te conformezi, sa cauti in amintiri lucrurile pe care ti le-au spus ai tai in aia 6 sau 7 ani de-acasa si sa te comporti ca atunci, cand vorbeai tot o limba stalcita si te jucai cu oameni pe care nu ii cunosteai, dar carora le dadeai fara sa stai pe ganduri orice jucarie a ta.