Am aproape 24 de ore de când n-am pus ţigară în gură. Nu e mult după standardele unora, dar eu, care sunt fumător dedicat de ani buni, resimt efortul.

Primele 6-7 ore au fost aiurea. Aveam impresia în fiecare moment că am uitat să fac ceva, iar în momentul când mă mai trăznea câte o foame din senin îmi aminteam ce. Îmi pipăiam piciorul, să văd dacă-s acolo ţigările. Nu erau, că le-am terminat duminică. Plus că nu obişnuiesc să ţin ţigări în pijamale. Plus că pijamalele mele n-au buzunare. Plus că nu le purtam.

De dimineaţă am fost bine. De câteva săptămâni nu mai obişnuiesc să fumez ţigara cum mă trezesc, ci abia după vreo oră, la birou. Partea bună a fost că nu am fost la birou de dimineaţă, ci la donat de sânge, deci spital, deci zonă liberă de ţigări. Când am ieşit, însă, a fost mai greu. Am fost la Billa, să-mi iau ceva de mâncare. Ameţit de foame şi de lipsa a aproape jumate de litru de sânge, am cerut instinctiv şi un pachet de ţigări la casă, după care mi-am dat seama că nu e bine şi l-am anulat.

La birou, primul lucru a fost să anunţ colegii că sunt nefumător. Au râs şi mi-au urat baftă. Asta era la ora 11, când încă eram ferm convins că sunt un nefumător înrăit în devenire. Acum, însă, puţin înainte de ora 15, încep să am fantezii cu ţigări. Visez cu ochii deschişi la ţigara aia păstrată într-un pachet, acasă, în bibliotecă. Visez să o joc între degete şi s-o bag în gură, dar să n-o aprind încă. Să o miros şi să o pun deoparte, să o iau din nou şi să o mai las puţin. Să o aprind, într-un final, şi să trag din ea cu nesaţ, să mă închid cu ea într-o încăpere mică, pe care s-o umplu cu fum, să mi se umple şi tricoul de fum şi să-l miros când nu mă vede nimeni.

Să mă ard cu ea la deget, fiind atent la laptop. Să pup să treacă, apoi să mai trag un fum. Să fie linişte şi să aud tutunul sfârâind aproape de buzele mele. Să fie tot mai fierbinte pe măsură ce mă apropii de filtru. Să mă ardă la gât şi să tuşesc. Să flegmez şi să mă strâmb.

Iar apoi să trag ultimul fum.