(Articol-musafir scris de Corina, că tot e vorba de ospitalitate)

La început au fost pâinea şi sarea. Pentru că românul s-a născut gazdă. Şi mai ales musafir. Şi nu o zic cu reproş. Ne place de murim să mergem de-a vizita la neamuri şi prieteni, să vedem care ce şi-a mai făcut prin casă şi să ne povestim viaţa în faţa unui pahar de vin. Şi la fel de mult ne place să facem pe gazdele şi să ne primim musafirii cu ştaif, fie că este vorba de mătuşa din străinătate sau de Tanti Agripina de la parter, care vine la o cafea făcută oldschool, cu zaţ în care să îţi citeşti viitorul. Cel puţin aşa era la mine în familie.

Cred că e în gena noastră să primim cu drag orice om ne calcă pragul casei. Şi dacă venea nenea de la cablu să vadă de ce ni se vedea PRO TV-ul cu purici, după ce-şi făcea treaba, ai mei tot îl aşezau la masă ca pe unul de-al casei şi-i puneau cel puţin un pahar cu ţuică în faţă. Şi depănau amintiri. Şi îşi găseau cunoştinţe comune. Şi uite aşa aflau că bunicul lui a lucrat în minerit cu al meu. Şi că şi al mic al lui a plâns că nu a luat premiul I anul ăsta. Şi se minunau de cât de mică e lumea. Şi nimic nu părea mai firesc decât discuţia din bucătăria noastră cu cel care în urmă cu câteva minute era un simplu străin.

Nu ştiu dacă este spiritul balcanic sau vremurile grele care ne-au încercat pe toţi şi solidaritatea născută din conştientizarea unui duşman comun, dar la noi primirea musafirilor nu este niciodată o obligaţie. Este un ritual: mama găteşte ce ştie mai bine, tata scoate artileria grea în materie de licori magice, iar noi ne luăm pe noi hainele bune şi vorbim frumos. Dacă trebuie să rămână peste noapte, oaspeţii primesc întotdeauna cele mai spaţioase camere şi cele mai frumoase aşternuturi. Nu din respect, nici din orgoliu, ci dintr-un simţ comun care s-a transmis din generaţie în generaţie. Căci Aşa se cade, după cum ar spune bunica mea.