Din momentul în care opreşte maşina uriaşă şi coboară din ea, nu mai e un simplu şofer, ci e un mic Dumnezeu pentru cei de afară. Deschide trapele cu bagaje pe rând, se uită pe fiecare bileţel legat de fiecare sacoşă de rafie, geamantan, gentuţă, plasă ne-biodegradabilă şi cutie de carton.

– Apăvăloaiei, Haţeg! APĂVĂLOAIEI! HAŢEG!
– _aici…
– Hai bă încoa, că e greu!

Când bagajul trece din mâna lui în mâna destinatarului final, face o glumiţă. Depinde de moment, uneori mai amuzantă, alteori mai nesărată. “Hă, hă, iar ţi-or trimis pietre!”. Câteodată bate apropouri subtile fetelor. Dar niciodată cu nesimţire.

Se arată mândru. Şef. Regele la bagaje. Drept. Corect. Nimeni nu se bagă în faţă. Nimeni nu primeşte tratament preferenţial. Nimeni nu se grăbeşte. O să deschidem cealaltă trapă când terminăm cu asta. Petrescu. PETRESCU!

Totul durează cam 15 minute. 15 minute în care nea şoferul nu mai e şofer, ci Stăpânul Pachetelor. În care toţi cei care-l înjurau în gând că pune doar manele şi/sau EuropaFM în autocar îl respectă. Cele 15 minute zilnice de faimă.