Weekendul ăsta am avut norocul să particip la o nuntă frumoasă tare, cum rar mai găseşti azi. Mireasa a fost o prinţesă, mirele a fost un cavaler, iar felul în care se uitau unul la altul – dragoste pură. Toţi invitaţii au fost tineri şi frumoşi. Sala a fost frumoasă, muzica bună, mâncarea delicioasă, vinul şi ţuica din belşug. Chiar şi slujba de la biserică a fost scurtă, deloc plictisitoare şi deschisă la minte.

Toate astea au fost posibile pentru că au făcut nunta cum au vrut ei doi, cu cine au vrut ei doi, evitând pe cât posibil sugestiile părinţilor şi a naşilor. Fără “obligaţii”, fără “îl chem pe Gicu de la Sculărie, că şi io am fost la fiică-sa la nuntă acum 10 ani”, fără babe cu batic aduse de pe te miri ce colţ al Moldovei, fără domni transpiraţi, beţi, unsuroşi şi plictisiţi care de-abia aşteaptă să se facă ora 12, să vină sarmalele, să dea darul şi să plece. Doar rude şi prieteni într-o sală demnă de aşa o adunătură frumoasă de oameni.

Pentru că se iubesc şi au vrut să facă nunta pentru ei, nu pentru contabil. Încă se mai poate, aparent.