Am o problemă cu scările: mă împiedic de ele. Nu-s neapărat un împiedicat (nu mă împiedic, de exemplu, de propriile-mi picioare sau de o suprafaţă perfect netedă şi plată), însă treptele mă biruiesc din ce în ce mai des. Încă n-am descoperit un tipar al împiedicăciunilor mele, deci n-aş putea zice dacă e mai probabil să mă împiedic de cele cinci trepte de acasă sau de câte un grup de câte 8 sau 16 din te miri ce bloc.
Îmi place să cred că depun tot interesul să nu mă împiedic. Uneori, cel puţin. Sau, dacă mă împiedic, fac tot posibilul să reduc pagubele la un minim acceptabil: mă ţin de orice suport fix ar fi la îndemână, evit să fiu cu ochii în telefon în timpul ascensiunii sau descensiunii, înclin să nu alerg pe scări. În momentul în care, totuşi, se întâmplă să mă împiedic, ştiu sigur că am făcut tot posibilul să evit treaba asta şi că universul mă detestă într-un fel sau altul.
Le doresc, însă, multe bube constructorilor care fac trepte de înălţimi diferite.
În acelaşi ton lugubru, eu am reuşit să mă tăvălesc pe scări ca în filmele proaste, sâmbătă, 8 p.m., când tocmai mă îndreptam în ţol festiv spre o nuntă. Scări alunecoase, pantofi asemeni. Au.
Io m-am luptat weekendul ăsta cu nişte scări ale căror înălţime sunt sigur că a fost stabilită pe sistemul numerelor de la 6/49.
La mine era o baltă de pişat la capăt. Am rămas agăţată de mâna domnului exact pe ultima scară înainte de fatidica baltă.
Wow, 1-0. :)