Nici unul dintre noi nu mai ştie când am devenit prieteni. Ne-am cunoscut într-o zi de vară sau într-una de toamnă, oare? Eu unul, cel puţin, n-aş putea zice când, deşi îmi amintesc clar “că”. Am devenit prieteni instantaneu, din prima clipă în care ne-am cunoscut.

Doar că, o vreme, n-am mai vorbit. Niciodată, nici măcar un “salut”, nici măcar un “ce faci?”. Atât. Prieteni în tăcere, îmi plăcea mie să-mi zic. Mi se părea că asta ne dă un aer special, că dă prieteniei noastre un statut aparte. Eram prieteni fără să ne deranjăm unul pe altul, fără să cerem nimic unul altuia. Fără să depindem unul de altul. Ne întâlneam des, între patru pereţi, ne priveam unul pe altul, dar nu ne ziceam nimic. Eu ascultam, uneori, ce vorbeşti cu alţii, și sunt sigur că şi tu priveai cum mă hlizeam la te miri ce glumă făcută de te miri cine.

Era ciudat, dar era bine. Poate tocmai pentru că era ciudat. Era diferit. Până într-o zi. Nu, nu într-o zi, ci în ziua aceea. Ziua când, în sfârşit, ţi-ai făcut curaj şi mi-ai vorbit iar. Cu puţină timiditate, cu puţină emoţie, ţi-ai făcut curaj şi mi-ai zis ferm:

“- Îţi sugerez să-ţi placă afacerea pentru care fac eu PR, deşi este total irelevantă ţie.”

Îmi pare rău, dar Ovidiu Sîrb nu apreciază asta.