Aşa mă simt acum, cu burta plină. Ca un gândac ce a căzut pe spate şi nu se mai poate ridica.

Să vă explic.

Am fost invitaţi* la Pizzeria Napoleon din Complex. Chefuială contra promo, cum ar veni. Şi pentru că gura mea ar mânca şi ea ceva, am acceptat invitaţia. Ei, promo pe bune va fi, căci mi-a plăcut.

A fost prima dată când am mâncat la Napoleon (vorbesc de pizzerie, că hamburgheria era, acum câţiva ani, prioritatea mea nr. 1 când era vorba de mâncat în complex; au ăştia un hamburger ţigănesc de te face să zici “haoleo, mai unu’, mânca-ţi-i-aş”). Plecat de acasă înfometat şi chitit să cârcotesc puţin, căci eu am deja o pizzerie preferată în Timişoara, am ajuns la locaţie, unde Nebuloasa deja aştepta. Până au venit toţi bloagherii am lins o bericică şi am stat puţin la poveşti cu Vio, patronul pizzeriei, pe care împreună cu Nebu l-am înnebunit cu poveşti despre Arsenal Park, hehe. La fel şi pe Dojo, când a aterizat. No bun, gata introducerea, să vă povestesc ce-am halit.

La sugestia Tiţei, am comandat ca aperitiv nişte salată de vinete cu Pizza Pane (pâine de pizza mă gândesc că se traduce – e ca blatul, doar că mai… pâinos, plm). Iniţial ne-am cam tras pe fese toţi, că nu halim şi aperitiv, că apoi ne trece pofta de mâncare şi nu mai reuşim să mai mâncăm şi pizza. Ei bine, după ce am mâncat pita aia care nu mi-a venit să cred cât de bună şi pufoasă şi caldă era, împreună cu salata care era fix cum îmi place mie (adică cu maioneză din plin). A fost de lins pe degete, am mâncat din aia de parcă aş fi uitat că mai vine şi pizza. Care a venit imediat.

Eu mi-am luat Diavola, căci aia-mi place, aia e etalon la mine. Eu judec o pizzerie după ce fel de Diavola (Diavolo, Diavolino, variante) ştiu să facă. A mea era nici iute tare (după ce i-am dat puţin pe la nas cu sos picant a fost perfect de iute), nici dulce. Era numai bună. I-a lipsit, totuşi, ceva: un ardei iute în mijloc. Ăla să fi fost şi ar fi fost moartea papilelor mele. Am mâncat-o toată, stinsă cu o a doua bere. După care m-am ridicat cu greu de pe scaun, am mai stat puţin la palavre cu şefii şi am întins-o spre casă, ajutat fiind de Corsica Dojolinei, căreia îi mulţumesc din nou pe această cale.

Poate vă întrebaţi de ce am scris postul ăsta? De ce m-am vândut pe o pizza? Nu m-am vândut, nu am minţit, ce am scris mai sus e adevărat. De ce am ales să accept invitaţia? Ei, din două motive. Primul ar fi că îmi place pizza, şi orice pizza moca e o pizza câştigată. Avantaj eu. Al doilea e că m-au enervat nişte căcaţi de la Adevărul, care au dat unui articol de căcat un titlu mare şi senzaţional, anume “[pizzerie] închisă de inspectorii sanitar-veterinari”, urmând ca în articol să scrie că, de fapt, a fost închisă pentru că lipseau din incintă nişte hârtii, hârtii care au fost prezentate inspectorilor în mai puţin de o oră. Şi aşa ceva nu se face.

Aşadar, timişoreni, eu am mâncat la Napoleon. E un loc frumos: nu e de mers la întâlniri de afaceri, dar e perfect pentru a mânca o pizza bună, ieftină (meniul îl găsiţi pe site), într-o ambianţă plăcută, serviţi de o ospătăriţă drăguţă şi săritoare. Mâncarea e bună, locul e curat, bucătarul frământă totul în faţa voastră. Sîrb recomandă.

Ah, era să uit: Tomata a şi pozat toate halelile.

* eu, Nebuloasa, Tomata, Richie, Luci şi Dojo.