De departe bărbat, de aproape copil

Aţi văzut în ultima vreme râsul unui copil? E cea mai frumoasă, inocentă şi sinceră expresie pe care o veţi putea vedea vreodată. E fericit. Se naşte fericit şi, pentru câţiva ani, e fericit fără măcar să realizeze asta, orice i s-ar întâmpla. Pe măsură ce trece timpul, însă, copilul dispare încet, devine tot mai tăcut, ascuns adânc în trupul unui om matur care, uitând cât de fericit era odată, devine suma propriilor sale alegeri şi greşeli în căutarea unei noi fericiri. Odată pierdută inocenţa şi nepăsarea primilor ani de viaţă totul e pierdut. Pe măsură ce încercăm să ne maturizăm, pierdem tot mai mult din ceva ce odată aveam de-a gata. Gata cu joaca, gata cu prosteala, gata cu cântatul pe stradă, gata cu ţopăitul, gata cu distracţia sinceră. Pentru că nu e bine, ce-or zice alţii dacă mă văd că mă prostesc aşa? Încercând să ne maturizăm devenim din ce în ce mai imaturi, pentru că ne ţinem cu dinţii de un concept copilăresc faţă de ce ar trebui să însemne maturitatea.

Personal, însă, îmi dau seama că nu sunt pierdut. Copilul din mine încă e treaz, bine-mersi, chiar dacă puţin ameţit de la tot tutunul şi alcoolul pe care le bag în mine. Astăzi am realizat că, în loc să trec podul pe trotuar, ca oamenii mari, încercam să-mi ţin echilibrul pe bordură. Iar când am ajuns acasă, am urcat cele şase scări din doar doi paşi. Şi mi-am dat seama că încă îmi place să fac multe din chestiile pe care le făceam acum prea mulţi ani, fără să-mi dau măcar seama.

De exemplu, încă îmi place să urc treptele câte două-trei şi încă îmi place, uneori, să le cobor alunecând pe bara de siguranţă. Încă îmi place, când mă plimb prin centru, să păşesc pe dalele pătrate în mişcarea L a calului de la şah. Iar când sunt în Unirii îmi vine tot timpul să mă ţin după un singur rând de pietre cubice, ca să observ apoi că, de fapt, rândul nu merge drept, ci e puţin curbat, oprindu-mă derutat pentru câteva secunde, decizând care rând va fi următorul pe care-l voi urma.

Şi încă fac forme din hârtie. Acum nu avioane din coli dictando, ci avionaşe, floricele şi broscuţe din etichete de bere. Încă mă mai dau cu cărucioarele de cumpărături. Inconştient şi oarecum discret, nu ostentativ, ca-n Jackass, doar ca să fiu observat. Încă mai patinez cu şosetele pe parchetul alunecos. Încă îmi place să calc prin bălţi, deşi sunt conştient că mă voi murdări, doar ca să văd cum se împrăştie apa. Mai mult, am extins treaba asta şi la bălţile de pe şosea, în care intru cu maşina intenţionat. Încă îmi place să găsesc, iarna, o baltă ce stă să se dezgheţe, să calc pe ea şi să o aud cum crapă. E un sunet unic, pe care nu ai şanse să-l auzi în alte circumstanţe. Încă îmi place să scot mâna pe geamul maşinii, indiferent că sunt la volan sau nu, şi să las vântul să se joace cu aripa mea. Uneori mai urc treptele în patru labe, dar nu neapărat pentru că mi-ar plăcea foarte tare, ci de nevoie. Încă îmi place să calc pe frunze uscate doar pentru a le auzi cum crapă sub talpa mea. Încă îmi plac super personajele din comics. Nimic nu mă bucură mai mult vara decât un film cu buget mare cu tot felul de Supermeni, Batmeni, Iron Meni, Transformerşi, orci, zombies şi lasere.

Plus că încă îmi place la nebunie să am un sân în gură.

20 thoughts on “De departe bărbat, de aproape copil

  1. Ma apropiam de sfarsit si imi faceam griji ca nu o sa zici nimic de frunze. Eu in drumul spre casa merg printr-un parc vreo 10 minute, iti dai seama ce chin e pe mine in perioada asta. Nu fac fata frunzelor.Norocul meu e ca e cam molipsitoare treaba asta, daca o fac eu o mai face si persoana care e cu mine. Si totusi….

  2. deci da…frumos… ne regasim fiecare in atitudinile tale copilaresti…:x…chiar si atunci cand urcam scara in 4 labe, de nevoie…

  3. desi m-a amuzat foarte tare ceea ce ai scris, n-aveam de gand sa comentez, pana cand am citit faza cu calcatul pe frunze pe care o fac si eu. credeam ca numai mie imi place cum fosnesc frunzele uscate sub talpi :). foarte simpatic postul, mi-a facut placere sa-l citesc. e prima oara cand intru la tine pe blog si cred o sa mai zabovesc un pic pe-aici :)

  4. @Ela: nu ştiu, dar mai adoarme câteodată. Când se trezeşte, însă, merită tot somnul ăla :)

    @Teo: cred că dacă e să vorbim de scări în patru labe, toţi suntem la un moment dat copii, hehe.

    @zamolxis: mersi :)

    @AtOnePoint: mă bucur că ţi-a plăcut; mulţumesc şi te mai aştept :)

  5. prea tare, ovi!
    prietena mea mai trece strada si calca doar pe dungile albe pe zebra, eu m’am trezit azi dimineata devreme si aveam vocea ragusita “de dimineata” si m’am prefacut ca is motocicleta pt vreo 10 minute.
    La servici mi’a fost frig.. si am o colega care lucreaza pe tura de noapte si tine o patura acolo pt noptile mai “linistite” – mi’a dat’o imprumut si crek vreo 20 de minute ne’am prefacut ca suntem zorro cu un coleg si ne’am luptat cu sabiile facute din foi a4, folosing paturi pe post de capa (eng: cape)
    mai am o tona de chestii de genu’… la cei aproape 24 de ani ai mei se asteapta lumea de la mine sa fiu serios… dar cateodata prefer happy mealu’ din mcDonalds pt jucarie – sau imi mai cumpar cate un ou Kinder cu prietena :D

    in fine, I said too much already. Iti recomand http://mylifeisaverage.com/ – nu’s toate posturile funny dar de multe ori dau idei copilului din tine

  6. Foarte, foarte frumos postu, doua degete mari in sus, ca sa zic asa. :)

    De fapt am tinut musai sa comentez ca sa-ti zic ca ai uitat sa schimbi linku la benarul cu blogu saptamanii.

  7. N-am uitat, dar încă nu am primit banner nou pentru dr. Stronţ, când va fi, voi şi schimba. Până atunci, să fim noi sănătoşi.

    :)

  8. mai ficior, cum Dumnezeu mi-a scapat articolul asta la vremea lui? De fapt, vremea lui este tot timpul. Eu ma indrept incet deocamdata, dar sigur spre copilarie. Sper din tot sufletul sa nu fiu imposibil de suportat cand voi da in mintea copiilor ;)
    Mi-e dor uneori sa sun la sonerii sau interfoane si apoi sa fug.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.