Cu biciclete

Prima bicicletă am avut-o la vârsta de cinci ani. Mi-au făcut-o babacii cadou, după ce fusesem la ceva fântână în care arunci bani şi-ţi pui dorinţe. Eu mi-am dorit bicicletă, dar nu le-am zis asta alor mei. M-au ghicit.

După vreo două zile am căzut pentru prima dată cu bicicleta. Mi-am julit genunchiul drept. După două zile am căzut iar cu bicicleta, tot pe genunchiul drept. După încă două zile n-am mai căzut.

A doua bicicletă am primit-o de la bunicul meu, înainte să încep clasa a 5-a, ca recompensă că intrasem la clasă de matematică al doilea, în urma unui examen. Era o semicursieră ieftină, chinezească, cu roţi subţiri, frâne slabe şi ghidon ciudat. Am călărit-o ani buni, şi prin oraş, şi pe coclauri, chit că riscam să rămân fără ea şi dacă treceam peste o bordură mai înaltă. Am plimbat fete pe rudă, am plecat călare pe ea beat de pe la chefuri, am cărat-o de multe ori în braţe până la etajele 5-7, ca să o parchez prin apartamentul oricărui prieten pe care îl vizitam. Ca să nu mi-o fure cineva. Până la urmă şi-a însuşit-o fratele şi mi-a făcut-o bucăţi.

Apoi, fratele a avut o bijuterie de bicicletă, adusă de un prieten de-a lui tata din ţări străine, de pe la fabricile Peugeot. Pentru că eu rămăsesem din vina lui fără bicicletă, mi-am însuşit-o fără să stau pe gânduri. Şi vreo trei ani am călărit-o şi pe aceasta. Mergeam la şcoală cu ea, dădeam emoţii fetelor în curtea şcolii, prefăcându-mă că le lovesc, era cea care mă salva de o ceartă când întârziam acasă (“Mi-a picat lanţul pe drum, mamă, a trebuit să stau să o repar, ce, voiai să vin cu ea în spate?” – “Dar de ce nu eşti murdar pe mâini atunci?” – “Fuck.”). Asta până în clasa a 11-a, chiar de 1 Iunie, ziua copilului, când am legat-o în scara unui bloc în care aveam eu o treabă (gestu) şi am găsit-o furată, ca să zic aşa.

De atunci m-am cam plafonat, ciclistic vorbind, unul din motive fiind că nu mai am bicicletă, altul fiind că am maşină. Dar mi-e dor tare. Încă de anul trecut mă gândeam să profit de vară şi să biciclesc prin oraş, dar n-am făcut-o. Îmi pare foarte rău, mai ales acum, când văd că în Timişoara se mai mişcă ceva în legătură cu noi, bicicliştii. Şi-mi pare foarte rău că n-am participat azi la marşul pe câte două roţi.

De câteva zile, însă, mă roade din ce în ce mai tare. Am să mă duc zilele astea să recuperez bicicleta fratelui (are alta de vreo doi ani, dar s-a plictisit de ea şi a lăsat-o la ceva prieten în ceva sat învecinat; nu prea are frâne) şi am să mă plimb. Şi am să fiu vesel.

3 thoughts on “Cu biciclete

  1. Mersul pe bicicleta este rapid si nu stai atat in trafic printre masini.
    Este bine ca ti-ai insusit bicicleta fratelui.
    In multe cazuri, cel care isi insuseste bicicleta fratelui nu scapa fara o bataie. hehe
    Fratele tau te-a batut vreodata? Ti-a mai dat un sut, o palma in gluma, sau te-a caftit rau? Multi frati pe care ii cunosc se mai bat si acum, dar amical si in gluma.
    Tu ai vrea sa ai o bicicleta ca a alora din Turul Frantei? Alea sunt cele mai bune biciclete.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.