3 ani de Sziget. Ha.

Din cauze de câştig pur, n-am putut să fac liveblogging de la Sziget de la ziua 1 încolo. Pentru că a fost prea awesome ca să-mi pierd timpul la cortul de interneţi. Plus că n-am fost prea coerent în majoritatea clipelor petrecute acolo. Ca să înţelegeţi mai bine, în principiu am fost totalmente treaz, în toate sensurile, doar dimineaţa, la trezire, preţ de o ţigară şi o spălare pe dinţi. Să vă povestesc, aşadar.

Despre atmosferă şi oameni nu vă mai povestesc, că a fost, în mare, ca anul trecut. Singurele diferenţe au fost numărul oamenilor, care a fost mai mic anul acesta, lipsa berii Arany Aszok, care mie-mi plăcea mai mult ca Dreher, preţurile puţin mai ridicate ca în ultimii doi ani şi organizarea mai bună a festivalului.

Ziua 1

Prima zi a fost cea în care ne-am strâns toţi. Plecat iniţial doar cu Rob, miercuri ni s-au alăturat Richie cu un Emi şi o Adină, Blogu cu o Patricie şi un Paul, Hubba cu o Creatrixă şi două fete, un Horaţiu cu, mai târziu, sor-sa, o Carmen, o Kmi (de la însuşi site-ul oficial românesc Sziget) cu un prieten al cărui nume, spre ruşinea mea şi cu scuzele mele, l-am uitat, un Alex de la Dor De Ducă (plus că într-una din zile m-am întâlnit cu Irina, iar în ultima zi ni s-a alăturat şi însuşi Horia) şi oare pe cine-oi mai fi uitat? Întâlnirea cu dânşii a făcut să pierd IAMX, despre care nu ştiam nimic, dar care cică or fost mişto. Altădată. Dar să luăm puţin la purecat concertele pe care chiar le-am văzut.

Nouvelle Vague – două încântări atât a urechilor, cât şi a ochilor. Nu le-am mai auzit live, şi nu cred că le-aş fi recunoscut nici dacă le-aş fi auzit pe la radio. Asta înainte să le văd, căci ieri le-am recunoscut imediat ce le-am auzit la Guerrilla, cântând Master and Servant.

Ska-P – m-au surprins puţin prin faptul că arată mult mai ameninţător decât sună. Sunt nişte oameni solizi, duri, dar cu voci blânde şi jucăuşe. Am plecat puţin după melodia cu legalizarea, pe care o ştia toată lumea. Au fost foarte mişto, plecarea mea prematură s-a datorat altor factori decât cei muzicali. Au făcut spectacol mişto, cică la sfârşit şi-au arătat bucile publicului.

Snow Patrol – băieţii ăştia au cântat frumos, au avut spectacol, au avut ecrane multe care au creat atmosferă. Mi-au plăcut tare, tare mult, chiar dacă nu-s cel mai mare fan în viaţă. I-aş vedea din nou, şi îi recomand chiar şi celor care nu mor după ei. Live sunt bestiali.

Lily Allen – pe Lili am văzut-o şi acum o lună, la Novi Sad. Nu am prea multe de spus despre ea, la fel ca data trecută: e o fată drăguţă care cântă drăguţ, da’ nu cred că m-aş duce la Arenele Romane să plătesc un milion de lei s-o văd doar pe ea.

După care am vrut să merg la White Lies, dar n-am mai ajuns, din motive de oboseală (noaptea dinainte fusese una grea, din care nu mai ţin minte nimic). Şi somn.

Ziua 2

Miss Platnum – timişoreanca noastră stabilită în Germania a cântat ba că vrea mâncare, ba că vrea un Merţan. A combinat foarte mişto muzica vestică cu cea balcanică, şi a făcut să sară câteva mii de oameni. Bravo, bre, multe succesuri şi pe viitor!

The Ting Tings – pe ăştia voiam în mod special să-i văd. Sunt doar doi oameni, dar împreună fac cât cinci, cu ajutorul unor samplere şi loopere. Gen. Mi-a plăcut tare.

Die Toten Hosen – I-am evitat, pentru că să fim serioşi.

Bloc Party – aici mă scarpin niţel în cap, că nu ştiu sigur dacă mi-au plăcut sau nu. Când mă hotărăsc, vă anunţ. Muzica a fost bună, ea, în sinea ei, showul a fost bun şi el, dar mi-a dat fucking bad trips.

Fatboy Slim – am stat să-l văd într-o înghesuială infernală doar vreo 10 minute, după care am realizat că putem la fel de bine să-l ascultăm de pe un CD într-un loc puţin mai aerisit, pentru că n-a venit cu scule sau formaţie, ci doar cu nişte platane.

Tricky – ştiam eu că trebuie să-l văd pe Tricky. A făcut un show de nedescris, pe scena WAN2, într-un cort plin ochi cu peste 10.000 de oameni. E demenţial omul ăsta.

Ziua 3

JET – încă un concert care nu a dezamăgit. Bine, nu eram eu mare fan, necunoscând nicio melodie de-a lor în afară de Are You Gonna Be My Girl şi Look What You’ve Done, dar mi-au plăcut tare.

AB4 – hehe, da, serios. Am considerat că nu mă coafează Primal Scream, aşa că am ţopăit niţel până la WAN2 şi i-am văzut pe românaşii noştri, care aveau un public de maxim 200 de persoane. Au sunat bine, au cântat bine. Dar nimic excepţional.

Pendulum – am prins doar ultima jumătate a concertului, dar cred că a fost cea mai bună jumătate de concert din tot festivalul. Au venit cu formaţie, cu jocuri de lumini, cu ecrane, şi mai ales cu putere. Ah, cât de frumos. AH, BĂGA-MI-AŞ PULA, CÂT DE FRUMOS!

The Prodigy – au fost daţi mai încet decât Pendulum. Au întrebat, după cum am auzit că au făcut-o şi la Peninsulă, “where are my Hungarian warriors?”. Au făcut un show de milioane, au cântat şi melodii vechi, dar şi noi. Bad trips. Ffffuck. Au fost demenţiali şi ei.

Ziua 4

The Subways – Un trio proaspăt, vesel şi plin de viaţă din Marea Britanie. Puţin cam monoton după o vreme însă, fapt care m-a şi făcut să o întind prematur de la concert.

Editors – surpriza festivalului. Ştiam, poate, două melodii de-ale lor, dintre care un cover The Cure. Nu a fost cazul celorlalţi oameni veniţi la concert, care s-au bucurat la fiecare notă, acord şi bătaie a concertului. Am stat până la capăt şi mi-am dorit mai mult. A fost concertul de la ora 16:30 cu publicul cel mai numeros dintre toate zilele. Şi a fost concertul la care am aflat că şi blondele sunt oameni. Chiar, ăştia care-aţi fost la concert la Bucureşti, cum a fost, câtă lume a fost?

Klaxons – nu mi-au plăcut. Probabil şi din cauză că solistul seamănă cu un beţiv pe care-l cunosc eu.

Manic Street Preachers – deşi i-am văzut şi anul trecut la BestFest, nu am putut să-i ratez, chiar dacă la Party Arena se desfăşurau The Crystal Method (despre care am aflat că se vor rupe în figuri la Tuborg Green Fest, în Bucureşti, în Septembrie) şi pe care voiam de mulţi ani să-i văd. Au fost impecabili. Voci, chitări, tot. I-aş revedea oricând.

Placebo – fără îndoială, concertul cel mai anticipat al festivalului, şi de către mine, şi de zecile de mii de oameni care au făcut schimb de transpiraţie în faţa scenei. Mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă au părut puţin plictisiţi. Cum era şi normal, au cântat şi piese vechi, consacrate, dar şi noi, de pe ultimul album. A fost plin de fete ude. De unde ştiu? Păi cum sărea una mai tare, hop! aluneca şi rămânea lipită. Ha, ha.

Ziua 5

Maxïmo Park – din nou, o surpriză plăcută. Ştiam de la ei doar 3 melodii, dar a meritat să-mi mişc bucile până la scena mare ca să-i văd. Dacă aveţi drum vreodată prin faţa unui concert Maxïmo Park, nu-l rataţi. Ca Hubba.

The Offspring – nişte obosiţi cu burtă, care în afară de cele 4 melodii faimoase nu au nimic bun. Au oprit concertul de vreo 4 ori, chipurile ca să aducă pe scenă un pian la care să cânte solistul o melodie de căcat, dar eu sunt sigur că au făcut pauzele alea ca să-şi ia tensiunea, să îşi tragă câteva clipe răsuflarea şi să mai ia câte o gură de formol.

Faith No More – groaznic, odios, oribil. Nişte oameni la costum care au cântat rocăreală gravă, printre care au strecurat un Easy Like Sunday Morning şi o piesă care anunţa că s-au reunit, piesă care suna ca melodiile alea gen “we are the world, we are the children”, cu ţinut de mână şi toate cele. Solistul ăla a răcnit în microfonul ăla de parcă tot curentul electric de pe insulă depindea de cât de tare rage el. Şi nu în sensul bun. Îmi cer scuze fanilor, dar eu nu prea ştiam cu ce se mănâncă FNM înainte să-i văd. Ascultasem niţel, dar fugitiv doar. Singura parte bună, serios vorbind, a concertului a fost perechea de ţâţe de pe ecrane. Din nou, cum fu la concertul de la Bucureşti?

Fanfara lui Crăciun – ultimul concert văzut la Sziget, ţinut la Roma Tent, adică Cortul Ţîganilor, pe româneşte spus. Trupa a fost compusă, aparent, din membri ai Fanfarei Ciocârlia şi membri ai trupei La Zika Bilo (pe care-am văzut-o anul trecut). Au cântat fără voce, dar foarte, foarte ţigăneşte, de la Ciocârlia până la Casablanca, de la melodia din genericul Pulp Fiction la sârbe. La concertul lor am văzut mulţi români beţi şi francezi fumaţi. Câteva sute bune, în total. Şi românce machiate şi ferchezuite, ca cum n-ar fi fost la festival lejer, ci la Billa. Hehe. Au fost încheierea perfectă a unui festival mai mult ca perfect.

Ca concluzie

Am zis-o şi acolo, o zic şi acum şi o voi zice de câte ori e nevoie: eu chiar cred că e cel mai tare festival din Europa, nu atât din punct de vedere al lineup-ului, ci cât din punct de vedere al atmosferei, organizării şi distracţiei. Planul meu e să revin pe Insulă în fiecare an, până am să învăţ maghiara. Şi nici nu mă chinui.

Vine şi un post cu poze, cred că mâine. Care a avut răbdare să citească tot primeşte un interneţi gratis din partea mea.