Noi, războinicii de fotoliu

Tendinţa în blogging (căci da, ăsta e un articol despre blogging, aşa cum nu-mi place mie – “Mama lu’ Ştefan cel Maaaareeeeee! Ovi e un ipocriiiiiit!”) e să fii călcat pe nervi de Românica noastră.

Discutam aseară cu un amic despre dorinţa lui de a pleca din România. Ei, el are dorinţa asta de şapte ani de zile, de când se chinuiau ai lui să primească viză de Canada. El pe vremea aia nu ştia exact de ce vrea să plece, dar se gândea că sigur o să-i meargă mai bine acolo. Taică-său urma să fie şofer de camion, maică-sa urma să deretice prin apartamentele localnicilor, iar el urma să facă o facultate şi, mai ales, să-şi ia ţoale largi de hip-hopper originale, la preţuri de nimic. Căci, nu-i aşa, ăsta e visul nord-american. Întâmplarea a făcut ca visurile lui să se năruie şi să rămână aici, dorinţa de a pleca, însă, rămânându-i adânc fixată în suflet. L-am întrebat de ce vrea să plece: pentru că România e de maro, locuitorii la fel, iar poporul nostru nu are şanse de schimbare. Când i-am zis că e şi responsabilitatea lui să schimbe ceva a sărit ca ars. “De ce să fie a mea? Nu e a mea, românii trebuie să se schimbe”. Soluţia lui pentru ceea ce el consideră că e problema României e să plece, să se ducă într-o ţară civilizată şi să-şi găsească un rost (românesc) pe-acolo. Greşit.

“Ce faci tu, atunci?” mă veţi întreba. Teoretic, nimic. Practic, foarte puţin. Nu fac campanii de bun simţ, nu voluntariez să curăţ parcurile, nu mă dau cu bicicleta verde, nu candidez pentru un loc în conducerea vreunei bucăţi de Românie, nu hrănesc nevoiaşii, nu fac campanii anti (sau pro) discriminare. Pentru că da, sunt un puturos, un comod şi un ignorant. Stau întins pe pat, cu un laptop în braţe, la adăpost de orice, şi mă mulţumesc să mai văd partea frumoasă a lucrurilor. Asta fac diferit. Pentru că noi, bloggerii, suntem nişte mici războinici tolăniţi într-un fotoliu, cei care sar primii cu gura când merge ceva prost.

Înţeleg. Funcţionarele muncesc în silă, poliţiştii sunt incompetenţi, ţiganii sunt cum sunt, ţara merge prost, se fură, suntem prost organizaţi, drumurile sunt pline de cratere, turismul e pe butuci, companiile se cacă pe clienţi şi pe angajaţi, suntem împroşcaţi cu promisiuni în ochi, păr, pe ţâţe şi pe spate tot o dată la patru ani, plus că există unii dintre noi care nici nu prea fac sex, chestie care duce la o stare de spirit nu foarte veselă.

Înţeleg, de asemenea, şi partea materială a lucrurilor: cititorii, acele mii de impulsuri electronice care fac economia virtuală să funcţioneze. Ei, cititorii, sunt la rândul lor români, obişnuiţi cu scandalul şi cu lamentarea. Nu vrem să-i pierdem.

Ce vă rog eu, însă: nu îi pictaţi şi blogosferei faţa aia tristă, deprimantă a României. Sunt sătul de feţele triste pe care le văd pe stradă zilnic. Mai râdeţi din când în când. Când aţi văzut ultima oară pe stradă un om zâmbind?

Remarcaţi şi când băiatul de la benzinărie vă dă restul rapid, cu zâmbetul pe buze, şi când nu staţi 3 ore la coadă după un act, ci doar 15 minute. Lăsaţi o vreme în “drafts” greutăţile vieţii şi râdeţi. Asta o poate face oricine, fără pic de efort fizic.

Ocoliţi căcatul ăla puturos şi mirosiţi o păpădie. Şi, mai ales, oferiţi-o şi altora.

(mda, în mintea mea, postul ăsta avea altă structură înainte să încep să-l scriu.)

6 thoughts on “Noi, războinicii de fotoliu

  1. Cois, papadie ? What the actual fuck ? Te-ai gandit ca deobicei da bine in filme si in pozele photoşopate(cum s-o spune)?

  2. Bine zisasi tovarase! Pe mine ma cam calca pe nervi aia care sustin ca Romania e maro si alte alea: NU E VINA BIETEI TARI CA E LOCUITA DE MARONII! Asa ca, baieti, mai lasati naibii exprimarile astea si uitati-va la tuul pantalonilor sa vedeti cat de albastri sau nu sunteti.
    Perfect de acord cu tine: nu te costa nimic sa zambesti celui de langa tine. De multe ori si functionarul public e mai serviabil daca vorbesti si tu frumos cu el. La urma urmei nu-ti este sclav si nici supus.

  3. v’am zambit timp de 21 de ani, apoi mi’am cam dat seama ca tara asta are nevoie de cel putin 2 generatii ca sa se schimbe, timp pe care nu il am, asa ca m’am mutat.

    Niciodata nu am dat mita, nu am trecut cu vederea cand am vazut servicii de cacat, intotdeauna am protestat, am participat activ la valul de “schimbare” care as vrea sa se intample.

    Din pacate dupa ce ti’a taiat omu’ locul in rand la magazin pt a nu-stiu-catea-oara + taximetristu’ a condus extra periculos cu tine in masina “ca sa nu ii vada numerele astia de la politie” sau jandarmii ti’au batut prietenii deja a 3a oara pt ca aratau mai “smecheri” si ii deranja; iti bagi pula

    schimbarea incepe cu fiecare individ dar e prea multa prostie in tara aia. mult prea multa

    si inca ceva: la marea majoritate li se pare normal ca daca fac ceva imoral si nu is prinsi, sa se simta mandri/superiori/impliniti

    si inca ceva :) se vand diplome la facultati. Tot sistemu’ ii de toata pula din cauza coruptiei

  4. Eu sunt perfect de acord cu ce spui tu. Chiar ma gandeam ca, atunci cand vorbim sau ni se vorbeste pe un ton artagos, se creeaza stres de ambele parti, pe cand un zambet nu costa nimic. Dar asa suntem noi, aia care vad partea plina a paharului.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.