Amicul Gelu, prima parte

Am un amic despre care am tot vrut să scriu aici (îl voi numi Amicul Gelu, for future reference), dar încă n-am făcut-o. E un izvor nesecat de idei proaste şi bişniţă ieftină, care în final devin foarte amuzante. Dar despre asta, în episoadele următoare. Până una alta, avem altceva.

Eram ieri cu el la coadă la R.A.R., unde, bineînţeles, era o grămadă de lume. Plin de ţigani şi bişniţari, fiecare cu câte o maşină coaptă adusă pentru verificare. Amicul Gelu cu noua lui achiziţie, un Fiat de prin 1900 toamna, luat cu 800 de euroi. Merge mai prost ca Dacia mea, oricare din ele. Ei, şi cum stăteam noi frumuşel la coadă, Amicul Gelu se plictiseşte şi începe să vorbească (astea-s două mari defecte de-ale lui: că se plictiseşte repede şi că vorbeşte). Şi dă-i în sus şi-n jos cu cât de multă lume e, ce importanţi se simt toţi, atât clienţii cât şi angajaţii de-acolo, ce ţigănie e acolo, că de ce nu se pot respecta programările, că de ce s-a băgat ăla în faţă (deşi şi el se băgase în faţă, că-l ştia pe unul de acolo), că de ce ţipă nasoala aia, dar ce bună e ailaltă, de ce a venit ăla cu copilul, dom’le, numai la noi în ţară se poate aşa ceva.

Şi de aici a devenit interesant. Zice “Vezi mă, şi mă mai întreabă lumea de ce vreau să plec în Canada”. S-a chinuit vreo 4 ani să plece în Canada, nu i-au dat viză.

– Păi de ce n-ai mai plecat? îl întreb.
A, păi îmi place România.

2 thoughts on “Amicul Gelu, prima parte

Leave a Reply to richie Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.