Sportul meu de performanţă – leapşă

A ajuns şi la mine, datorită Oanei, leapşa iniţiată de Premiile Ioan Chirilă.

Aşadar, sportul meu de performanţă. E mai multe, ca să zic aşa. Adică au fost mai multe. A fost bicicleta, la un moment dat. De pe la 12 ani, până puţin după 18, am fost nedezlipit de bicicletele mele. Mai întâi am avut o semicursieră chinezească, şubredă şi cu tendinţe de a se strica des, pe care o călăream toată ziua. Mă duceam cu ea la şcoală, mai apoi în grup, cu prietenii, prin parcurile din Timişoara, apoi am prins curaj şi am lungit plimbările, până după Dumbrăviţa, la pădure, lângă balta care acum nu mai există, acolo unde se ţinea Festivalul Motocicliştilor acum câţiva ani (poate şi acum, nu mai ştiu), până la Giarmata, Ghiroda, Metro. Mai apoi aceasta a fost bicicleta cu care mă deplasam zilnic câţiva km dus şi aceiaşi câţiva întors până la marea mea iubire din liceu. Aceasta a fost bicicleta pe care o duceam în braţe până la etajul 5, să leg de grilajul scării din faţa uşii ei, pentru a nu fi furată. Aceasta a fost bicicleta pe care a luat-o fratele la “reparat” şi a făcut-o bucăţi. Dar m-am răzbunat şi eu pe el, involuntar, monopolizând bicicleta lui (o frumuseţe de bicicletă super bună ieşită de pe poarta fabricii Peugeot), în final rămânând fără ea, din pricina unor hoţi. Şi acum mi-e dor de ea.

Apoi muzica a devenit sportul meu de performanţă. A fost, o zic în continuare, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pe care am jurat că nu o voi lăsa să se termine aşa. Acesta e sportul care încă mă mai ţine în priză.

În fine, în continuare, cea mai recentă activitate căreia i-aş putea zice sport de performanţă e condusul. Îmi place să conduc şi o fac cât mai mult, cât mai des. Într-o perioadă puţin mai liniştită a vieţii mele, acum vreun an, conduceam peste 200km pe zi, fără vreun scop anume. Prin oraş sau în afara lui. Noaptea, preferabil, cu unul sau doi prieteni în maşină, un pachet de ţigări, multe doze de Dr Pepper şi muzică. Nu conta unde: la Arad pentru o cafea, la Deva sau Moraviţa doar ca să avem de unde ne întoarce, la Reşiţa ca să îmi sărut bunica şi să îmi salut unchii, la Jimbolia ca să beau un suc pe o bancă în centrul frumos al orăşelului, la Deta sau Buziaş pentru o pizza, la Lugoj pentru o clătită de la Ana Lugojana sau pur şi simplu doar prin Timişoara. Totul era să ne ţină combustibilul.

Gata. Leapşa merge mai departe la Tudor, că sunt sigur că şi el are câte ceva de zis, la Anca, la băieţii de la Nu-i Panică!, la Mihai Omul-Spectacol şi la Seiceanul.

L.E.: Şi la Narcis Corvette, că îl cam laudă sora. :)

4 thoughts on “Sportul meu de performanţă – leapşă

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.