Povestea cu ungurii

Ziceam în postul precedent că o să povestesc cu ungurii. Mă rog, de vreme ce citiţi de sus în jos, n-aveţi de unde şti că am zis asta. În fine, here goes:

Vine aseară Rob la mine, pe neaşteptate: “Ceau amice, am venit să-mi faci o cafă”, zice. Zic “perfect” şi mă pregătesc să fac o cafă. Bineînţeles că nu aveam cafea, iar buticurile din zonă erau închise din pricină de sărbători religioase. Vine cu ideea măreaţă: “Hai să luăm de la Real”. Hai.

La Real închis, bineînţeles. Zic “Hai în oraş, bem o cafă într-un bar”. Se coieşte niţel, că n-are chef, că sunt închise toate. “Na, păi ce-i de făcut?”, întreb. Stă, o cugetă puţin şi zice “hai la unguri”. Hai.

Ne suim în Dacie, mergem la Lukoil, băgăm gaz, luăm nişte alune, un suc, un Burn, un RedBull şi plecăm. După vreo oră ajungem în vamă la Cenad. Românul simpatic, ne întreabă încotro la ora asta şi în ce scop, îi explicăm frumos că mergem la Szeged să bem o cafă, face ochii mari şi nu pricepe, râde puţin şi ne trimite mai departe. Vameşul ungur ne dă bună seara în româneşte, ne verifică actele, ne trimite mai departe. Doi metri mai deschidem maşina pentru băieţii în uniformă, ne întreabă de destinaţie, zicem Szeged şi ne urează drum bun. Urmează şi partea amuzantă:

La nici doi kilometri de vamă, într-o beznă ca-n cur, vedem o lumină roşie şi o siluetă reflectorizantă care ne face semn să tragem pe dreapta. Ne minunăm că “ai lor” au bastoane luminoase şi stau în întuneric, iar “ai noştri” trebuie să stea la lumină cu bastoanele lor reflectorizante ca să nu-i calci, şi tragem pe dreapta. Îmi bagă poliţaiul lanterna în faţă, îmi dă bună seara în română, ne întreabă de scop şi destinaţie. Nemaiavând chef de o discuţie de genul “duminică la ora 23 treceţi vama pentru o cafea?”, îi zic “Szeged, în vizită la o familie”, zâmbeşte ca şi cum ar şti clar că vorbesc doar ca să nu-mi pută gura şi se uită pe bancheta din spate. Nu aveam nimic de importanţă în spate, doar un RedBull, sticla de Mirinda şi o apă plată, aşa că nu m-am obosit să mă ofer voios să deschid uşa. Se întoarce la mine şi întreabă “Aveţi ţigări?”. Zic “Două pachete”. “Dar altceva? Cafea, sucuri, RedBull, ceva?”. Zic “Da, o sticlă de Mirinda şi cutia asta goală de Burn”. Se uită din nou în spate şi îndreaptă lumina spre doza de RedBull. “Vreau să văd”. I-o dau, se uită la ea pe toate părţile, se întoarce spre mine, mă priveşte cu ochi de mieluşel, îmi zâmbeşte puţin stânjenit şi mă întreabă:

“Domnilor… se poate pentru mine?”

7 thoughts on “Povestea cu ungurii

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.