Zilele astea

Zilele astea am fost pe la StudentFest, chestie care m-a făcut să-mi amintesc de vremuri mult mai frumoase, dar din păcate trecute, din viaţa mea. Mi-am amintit de perioada când aveam 17-18 ani.

Când aveam 17 ani am eram artist. Am fost actor pentru câteva luni. Nu eram bun de nimic, dar nu conta. Am participat la două festivaluri, în Timişoara şi Bacău, şi am cunoscut câţiva oameni de prin ţară care mi-au rămas în suflet până în ziua de azi.

Apoi am cântat. Am zis-o şi o mai zic, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, până acum. Eram on the top of the world, king of my castle. Aveam formaţie, cine mai era ca mine? Încă nu pot să uit primul concert, prima ieşire pe scenă. M-am căcat pe mine de emoţii. Eram un om mic într-o sală enormă, lumina reflectoarelor făcându-mă să par şi mai mic, iar strălucirea celor o mie de perechi de ochi aţintiţi spre mine, spre noi, mă băga în pământ. Tremuram tot. Îmi tremura glasul, aveam un nod în gât de nu mai puteam să scot nici un sunet şi transpiram ca un gras care cojeşte o portocală. Mi-a venit să plâng de teamă că n-o să pot cânta şi o să mă fac de cacao din prima. După care a început. Tobarul a bătut de patru ori din beţe, chitaristul a început să-şi ciupească instrumentul, basistul a intrat şi el. Mai urma să încep eu. Cu fiecare bătaie, cu fiecare notă, cu fiecare secundă ce trecea ştiam că urmează să dau tot ce pot. Iar când a venit momentul să cânt, am cântat. În momentul în care am deschis gura, vocea n-a mai aşteptat să gândesc nici măcar o fracţiune de secundă şi şi-a dat drumul. Şi pe măsură ce sunetele fugeau pe lângă noi, mă simţeam tot mai relaxat, tot mai moale, tot mai liber. După trei minute am simţit ce înseamnă fericirea. Mi-am dat seama de ce se zice că viaţa e frumoasă, chiar aşa, plină de căcat cum e ea. Jumătate de oră am cântat, nu mai mult. Am cântat coveruri şi două piese originale. Mai mult nu aveam. Nu a contat, am fost eu şi muzica mea. La sfârşit am fost aplaudaţi. S-a cerut bis. Probabil din politeţe, dar nici asta n-a contat. După o săptămână am avut alt concert, iar la acesta am avut un mic şoc. Au existat câteva persoane care venisera special pentru noi şi chiar ştiau refrenul uneia dintre melodiile proprii. M-am bucurat ca proasta la pulă, îţi dai seama. Eram o mică vedetă. Eram cineva. Făceam ceva. Creasem ceva, iar acel ceva ce a făcut pe altcineva să simtă. Cineva a înţeles ceva-ul meu. Cineva s-a regăsit în ceva-ul meu. Cineva îmi împărtăşea gândurile şi fluctuaţiile pulsului. Cineva iubea şi ura la fel ca mine.

După vreo doi ani, însă, s-a dus dracului. S-a dus fiecare pe alt drum şi am rămas gol. Am rămas ceea ce am fost de la bun început.

Un copil cu un vis.

6 thoughts on “Zilele astea

  1. ai avut curajul sa canti live in fata unor persoane care te cunosteau sau cu care urma sa te mai intalnesti, si nu ai curaj sa le pui pe internet unde o sa le asculte cineva care nu o sa te vada niciodata?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.