Trezirea

Când m-am trezit, era soare. Geamul era deschis, de afară adia un vânt cald, iar undeva, într-un pom, ciripeau nişte păsări. “Acum, în decembrie?”, m-am întrebat. Timp de câteva secunde am fost foarte dezorientat, după care m-am uitat în jur. În pat, lângă mine, era o fată. Faţa ei îmi era foarte cunoscută, de parcă aş fi întâlnit-o acum mulţi ani de zile, dar nu ştiam de unde să o iau. Mi-am tras cu grijă braţul de sub ea, să n-o trezesc, şi m-am ridicat. La mine în cameră era mult mai curat decât ieri, biroul era aranjat cum trebuie şi nu mai era frig. Au mai trecut câteva secunde până să realizez ce se întâmplă: fusese un vis. Ultimii ani din viaţa mea fuseseră un vis. Poate comă? Nu mă simţeam mai tânăr decât cu o noapte înainte. Sau să fie ăsta un vis? N-are cum, pare mult mai real decât ce a fost până ieri.

Mi-am pus pe mine nişte pantaloni scurţi şi un tricou colorat şi am ieşit afară. Ce ciudat. Plăcuţa cu numele străzii începea cu “str.”, nu cu “http://”. Câteva pisici, niciuna cu propoziţii agramate lipite de ele. Un taxi parcat în faţa casei mele. La retrovizoare avea agăţată o cruciuliţă, iar numărul nu era “FRESH”. Din el se auzea radio: “Iar acum, noul single The Killers”. Am fost plăcut surprins să aud că începe chiar Human, deşi eu mă aşteptam să înceapă Rick Astley. Din celelalte case, ca nişte zombies, alţi oameni ieşeau în stradă, uitându-se nedumeriţi în jurul lor.

Am aflat că pe vecinul din stânga îl cheamă Dan. Un băiat simpatic, doar că, dintr-un motiv sau altul, întreba foarte des “de ce” aia, “de ce” ailaltă. Mi-a povestit că nu-şi aminteşte ce i s-a întâmplat, dar că până ieri îi tot veneau grămezi de oameni la uşă să vadă ce mai face, lăsându-i mai apoi bileţele idioate cu “LOL” şi “ce tare!!!” pe preş.

Peste drum stătea Vali, un tip firav şi parcă tot timpul nemulţumit de ceva. Ştia tot ce mişcă în cartier, mai ceva ca SRI-ul. Avea un tricou bleumarin cu un Z mare tipărit pe el. Am crezut iniţial că e fan Zorro, dar nu era aşa. Mi-a spus că e de la o poreclă pe care o avusese el până ieri, dar pe care o uitase. Era morocănos, se uita în jur şi înjura încet, încercând să îşi lipească pe o mânecă nişte stickere promoţionale de la tot felul de firme. Când Dan l-a întrebat de ce, Vali a răspuns că nu ştie exact, dar simte că aşa e corect. După care a mai bombănit ceva, a făcut o poză unei blonde ce tocmai traversa şi l-a înjurat pe Darius.

Darius era vecinul lui Vali. În cele cinci minute, cât am stat de vorbă cu el, i-a mers gura ca unui comentator de fotbal. Vorbea cu un vag accent ardelenesc, despica inutil firul în patru, după care lua câteva secunde pauză pentru o gură de aer, apoi continua să vorbească, schimbând total subiectul. Din când în când se oprea din vorbit şi ne arăta câte o poză total irelevantă.

De după colţ apăru dintr-o dată cel pe care urma să aflu că îl cheamă Radu. Împingea o roabă, galopând în spatele ei. Nu ştia de ce, dar se vede că-i plăcea. În roabă avea trei pitici de grădină şi o găleată de sâni falşi. Nu îşi amintea exact cum a ajuns să împingă roaba, şi nici ce căutau piticii acolo. Un puşti căruia prietenii îi ziceau Piticu’ a vrut să-i cumpere, pentru scopuri comice, dar cum Radu n-avea ce face cu ei, i i-a oferit gratis. Găleata, însă, a păstrat-o.

Nimeni nu ştia ce se întâmplase. Nimeni nu-şi amintea exact dacă visează sau nu, nimeni nu ştia exact ce se întâmplase până ieri. Oarecum le era dor, dar erau totuşi fericiţi, pentru că, against all odds, toţi se treziseră lângă câte o fată în acea dimineaţă, un sentiment prea puţin familiar pentru mulţi dintre ei. Chiar şi pe şantierul de lângă strada mea era plin de oameni fericiţi dar dezorientaţi. Şeful şantierului, un nene pe la vreo 30 de ani, avea un tricou cu stele, planete şi asteroizi, şi tot ţinea să facă concursuri între muncitori. Zicea că vrea să afle musai care-i cel mai magnific dintre ei. Până acum, şansele erau în favoarea unui muncitor venit din Cluj, care săpa gropi.

Restul zilei mi l-am petrecut plimbându-mă. Totul, deşi părea foarte firesc, era mult mai prietenos. Parcă era o lume nouă. Din care nu voiam să mă mai trezesc, dacă, totuşi, era un vis. Nu ştiam încă, dar era.

***

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. În jurul meu mirosea a spital. Nu puteam să deschid ochii, aveam ceva pe ei. M-am pipăit cu greu, era pansament. Speriat, am încercat să zic ceva, dar nu am reuşit decât să gem.

– S-a trezit! strigă asistenta.

Dintr-o încăpere alăturată se auzi vocea celui care am presupus că e doctorul.

– “Doamne-ajută! Vin imediat. De câte zile stă în comă?”
– “Păi, joi, vineri, sâmbătă…” zise asistenta.

Doctorul urlă iar:

– “Hai mă, zi odată, să scriu aici.”
– “Trei!” strigă iar asistenta, după care adăugă încetişor, să n-o audă doctorul: “…în pula mea”.

Deşi durea, am zâmbit liniştit. Da, fusese un vis. Internetul era, încă o dată, la locul lui.

10 thoughts on “Trezirea

Leave a Reply to Ovi Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.