Hellboy şi Armata de Aur – Hellboy 2: The Golden Army (2008)

Numele lui Guillermo del Toro devine, încetişor, sinonim cu basmul transpus în imagini mişcătoare, la fel cum Quentin Tarantino a devenit sinonim cu filmul violent, pulp, neliniar, la fel cum Robert Rodriguez a devenit sinonim cu acţiune explozivă, ridicolă, aşa cum Kevin Smith a devenit sinonim cu umorul inteligent, aşa cum numele fraţilor Coen a devenit sinonim cu Oscarul, numele lui Michael Bay cu exploziile de proporţii epice sau numele lui Sergiu Nicolaescu cu Comisarul Moldovan.

După Devil’s Backbone, Blade 2, Hellboy şi Pan’s Labyrinth, se poate spune deja că Del Toro are un mic fetiş pentru fantezie şi monştri ciudaţi. Hellboy 2 nu face excepţie de la această regulă. Dacă primul film din serie a fost OK, nici prea-prea, nici foarte-foarte, generând aşteptări nu foarte mari pentru cel de-al doilea, acesta din urmă nu dezamăgeşte pe nici un plan.

Acţiunea filmului e bazată pe o legendă a căror protagonişti sunt oamenii şi “ceilalţi”, specialii, ciudaţii. După un război între cele două părţi, în care regele “specialilor” conduce o armată de roboţi din aur, se ajunge la un armistiţiu, se îngroapă securea şi se adoarme armata, urmând să se respecte pacea între oameni şi neoameni pentru eternitate. Doar că fiul regelui – adică prinţul, nu? – se gândeşte că ar fi mai frumos să conducă el Terra, iar de aici începe totul.

Vizual, filmul e o bijuterie. Monştri, lupte, efecte, regie, decoruri – reale sau generate – perfecte. Cele două scene principale – oraşul şi lumea ciudată – se îmbină minunat, iar ca bonus: lumea celor răi nu e exagerat de întunecată şi slinoasă, ca în alte filme de gen (ex.: toate). Coregrafia luptelor mano-a-mano m-a dat pe spate, se ridică la nivelul filmelor lui John Woo, iar combinată cu decorurile fantastice dă naştere unei atmosfere şi unei acţiuni de excepţie. Jocul actorilor (Ron Perlman, Selma Blair, Doug Jones) e aşa cum ar trebui să fie. Scenariul e scris frumos, fără să te bage în ceaţă degeaba, fără să se complice, e curat, e interesant dar şi relaxant. Soundtrack-ul e de Danny Elfman, deci e de prisos să-l laud.

În concluzie, e un film foarte bun, dacă-ţi plăceau poveştile în copilărie. O să-ţi placă, dacă ţi-a plăcut primul. O să-ţi placă dacă ţi-a plăcut Pan’s Labyrinth (pe care, totuşi, încă îl consider cel mai bun film al lui Del Toro). O să-ţi placă.

[IMDb link]

(că veni vorba de Guillermo Del Toro: de-abia aştept The Hobbit)

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.