S-a întâmplat puţin mai devreme festivalul Tres Courts, la Casa Adam Muller Gutenbrunn. E vorba de filme sub 3 minute, pentru cine nu s-a prins deja. Au avut loc proiecţii de scurt metraj în două secţiuni, internaţională şi românească.

Cea internaţională a decurs foarte frumos, au fost 51 de filmuleţe, majoritatea bune, unele chiar excelente, împărţite în trei serii. Au fost subtitrate toate, deci m-am bucurat din plin şi de cele în franceză (sau chiar ceva arabă). Din prima serie am remarcat:

Contre la montre (Countdown) – O animaţie simpatică şi scurtă care a deschis festivalul:

Bad day, good day, bad day (Question d’humeur) – n-am clip, şi-mi pare rău, pentru că mi s-a părut unul din cele mai bune.

Ceci n’est pas un film (This is not a movie)

The Job (Précarit) – E delicios, combinat cu toată tevatura cu imigrările în State:

Cat man do (Chattitude) – de Simon Tofield. Pe acesta îl ştiam dinainte, de pe interneţi:

Încă unul cu mâţa: http://www.youtube.com/watch?v=4rb8aOzy9t4

Oktapodi (Oktapodi)
Revelations (Révélations)
Une histoire louche (A fishy ladle)

Le café (Coffee) –

Aparent mi-au plăcut mai mult cele vesele şi cele ce implică dragoste decât cele deprimante sau cele cu mesaj.

Şi, dacă tot veni vorba de filme deprimante, să vorbim puţin despre secţiunea românească a festivalului.

Ce îmi doresc eu de la un film? Să fie entertaining. Sau măcar să aibă un mesaj. Sau măcar un scop, futu-i. Ei, “filmele” de la secţiunea românească au golit sala. Foarte serios, dintr-o sală plină au rămas maxim 15 persoane până la sfârşit. De ce? Pentru că românii nu pot face. Na, că am zis-o.

Au fost peste 30 de sinistrităţi abstracte care mi-au amintit exact de ce nu mai am eu încredere în filmul românesc. A fost o defilare de avangardism obscur, de neînţeles, prost filmate, prost regizate, prost jucate şi mai ales prost scrise. Nici unul n-a avut un început, un mijloc şi un sfârşit. Niciunul n-a avut un scop sau un mesaj. Au fost doar nişte băşini elitiste care nu şi-au avut rostul.