Mii de scuze anticipat, am băut niţel.

Îl cheamă Cătălin. Noi îi zicem Cătă. Cătă e băiat simpatic. E băiat normal, simţit, iubitor, pasional.

***

Cătă a iubit o fată. Vreme îndelungată. Cătă putea să jure că ea e jumătatea lui. Putea să jure că e compatibilă cu el, din punct de vedere al gusturilor muzicale, al gusturilor cinematografice, din punct de vedere al ideologiilor, din punct de vedere sexual. A iubit-o. Ca pe ochii din cap. Şi-a făcut vise. Şi-a închipuit-o soţie. A văzut în ea o actriţă, jucând rolul mamei copiilor lui. Şi bunica nepoţilor lui. Şi partenera lui de mormânt, îmbrăcată într-un sacou din lemn de brad, la câţiva centimetri de el. Dar ea l-a iubit pe altul, şi nu pe Cătă, şi – după cum se întâmplă în orice relaţie în care ea nu-l mai iubeşte – s-au despărţit.

Cătă a fost trist. Cătă a fost deprimat, Cătă a fost emo. Cătă a dat în suicidal, dar n-a avut curajul să îşi ia venele pentru că – ştim cu toţii – Cătă e un pămpălău. Doar gura e de el.

Cătă a iubit-o în continuare. Ea l-a iubit sau nu, nimeni nu ştie. Ce ştie, însă, toată lumea e că nici nu l-a omorât, nici nu l-a lăsat să trăiască. I-a dat atâta libertate cât să vrea să îşi continue viaţa, dar l-a futut destul cât încă să vrea ca ea să fie parte din ea, viaţa.

***

Cătă a întâlnit o fată. Frumoasă, deşteaptă, copilăroasă, mult mai vulnerabilă şi mai tânără ca el. “Floare la ureche”, şi-a zis. A iubit-o. Ea l-a iubit. Cătă n-a vrut nimic mai mult. Cătă, deşi era conştient că putea, n-a căutat alinarea în mări nesfârşite şi inutile de pizdă. Nu voia. Nu avea nevoie. Nu tânjea. Toţi îi ziceam: “hai frate, hai în oraş, poate agăţi şi tu ceva”. Nu. Cătă ştia că ea-l aşteaptă. Şi mai mult de atât, el o aştepta. El voia să o vadă. Voia să o ia în braţe, voia să-i vadă ochii, voia să o supere, voia să o împace, voia să o sărute şi s-o iubească. Iar ea voia să fie iubită.

N-a iubit-o ca pe ea. “Imposibil”, îşi zicea. “Cum s-o iubesc ca pe ea?”. Adevărat, aş zice. N-a iubit-o ca pe ea. Dar era pe calea cea bună. Era îndrăgăstit de ea ca de nicicare alta. Se topea când o vedea. Avea un nod în gât când îi vorbea. Tremura când o atingea. Era pasibil de infarct când o săruta. Murea şi învia când o privea în ochi.

Dar n-a mers. Le-au stat în cale prea multe obstacole pe care nu le puteau depăşi. Copilării sau nu. Aşa că Cătălin deveni conştient de cacofonia în care e implicat, îşi luă bocceluţa şi plecă încetişor către nicăieri. Nu regretă nici un minut că a plecat. Regretă doar că s-a terminat fără să aibă o şansă să o iubească aşa cum a iubit-o pe ea. “Lasă”, zicea, “data viitoare”. Fata viitoare. “O voi iubi, o voi adora, va fi doamna mea. Prinţesa mea. La nevoie, chiar faraoanca mea. De acum, e vremea mea”.

O pulă.

Marea e mult mai adâncă decât credea el. E adâncă, murdară şi plină de rechini. Cândva ştia să se ferească de ei, şi la nevoie chiar să devină el un rechin. Acum nu. Acum nu se poate scălda fără să se zgârie la un picior într-un gând sau o amintire. Degeaba înoată, degeaba fuge. Gândurile nu au locaţie fixă. Gândurile te urmăresc oriunde ai fugi.

***

Present day.

Cătă şi-a făcut un hobby din scăldat. Înoată des, mult prea des, judecând după principiile lui de acum ceva vreme. Înoată des, mult şi prost. Se loveşte ba de câte un rechin, ba de câte un coral, ba de câte o metaforă de căcat.

Iar după ce înoată, ameţit fiind de valuri, îşi povesteşte păţaniile. Lumea îi ascultă poveştile. Lumea îi citeşte poveştile. Doar că poveştile lui sunt proaste, triste şi pretenţioase. Şi în plus, se termină cam în coadă de peşte.