Totul a început acum vreo 6 ani, prima oară când am fost cu cortul de capul meu, fără supraveghetori adulţi. Aveam 17 ani şi am fost la Băile Calacea, parcă. Nu mai ţin minte detalii, dar ştiu sigur că, din una în alta, am ajuns acolo cu un TIR ce transporta Fornetti. Tot la 17 ani am fost cu un Oltcit până la mare, în Deltă, la Bran şi înapoi. Era să luăm foc pe drum, cu tot cu maşină, dar n-am luat. Nu a fost cine ştie ce aventură, dar a deschis calea pentru altele, mai obositoare şi, la o adică, mai satisfăcătoare.

La 19 ani am fost la Costineşti cu trupa de şoc. Trupa de şoc era formată dintr-o gagică, fra-so, pretenul ei şi eu. Ei, noi ne-am hotărât într-o zi să mergem la Mangalia, să mâncăm o îngheţată turcească (nu rataţi, dacă aveţi drum încolo, e pe bulivarul principal, lânga piaţa aia unde sunt nişte scări multe, vizavi de ceva bancă – v-aţi lămurit, da?). Am plecat de dimineaţă, ne-am mâncat îngheţata, am rămas şi la nişte hamsii, iar spre după-masă am hotărât că merită să ne plimbăm pe tot litoralul, deci Mangalia – Olimp. Ştiam că avem din Olimp (sau Neptun? sau Jupiter?) ultimul tren spre Costineşti pe la 22:30. Long story short, două beşici, aproape o insolaţie şi 6 ore de plimbat mai târziu, am ratat trenul. Am încercat să luăm un taxi, dar ne-a cerut 500.000 de persoană. Până la urmă am prins din noroc un autobuz care se rătăcise şi ne-a dus până la 23 August, de unde am venit cu ia-mă nene până la vreo 2 km de Costineşti. A doua zi am fost la Vamă, am pierdut iar trenul spre Costineşti şi ne-au îngheţat mucii 6 ore în gară la Mangalia.

În 2005 am fost la Stufstock, a fost o decizie luată cu 24 de ore înainte. Am ajuns, am instalat cortul la 4 metri de apă şi am prins cea mai frumoasă vreme pe care ţi-o poţi dori când eşti la mare. Nici urmă de nor, cald, nici o urmă de val pe mare. În a treia noapte, însă, după ce în sfârşit am reuşit să adorm şi eu, după trei zile de bere, vodcă şi absint, m-am trezit cu o lanternă în ochi (lumina ei, a lanternei, adică), lanternă mânuită de un poliţist dobrogean, care dorea să-mi transmită că “FRATEEEEE! TREZEŞTE-TE ÎN PULA MEA CĂ TE IA APA BĂĂĂĂ!!!”. Era o furtună ca-n poveşti. Valuri de vreo doi metri, cortul meu era singurul care nu fusese strâns din toată partea aceea a plajei, lumea toată speriată, udă, somnoroasă, obosită şi beată. Era 4 jumate, dimineaţa. Ne-am strâns cortul cu chiu cu vai, am arunca tot ce aveam în bagaje şi am aşteptat. Am aşteptat răsăritul. Ploaia s-a oprit, valurile s-au mai domolit, soarele a răsărit. Am băut nişte ceaiuri până la 8, după care am făcut o baie în mare, ne-am revenit, ne-am încălzit şi am decis că, dacă tot ne sunt ude ţoalele, nu le putem duce 16 ore cu trenul până la Timişoara, că se împut. Aşa că le-am pus la uscat. În Bucureşti, dar asta e o cu totul altă poveste :)

Acum un an, întorcându-mă de la Lugoj (de la clătite de la Ana Lugojana, vă recomand), era să iau din nou foc. Mi se rupsese furtunul de benzină ce ducea în carburator şi de fiecare dată când călcam acceleraţia, benzina nu mai intra în motor, ci se scurgea pe motor şi restul maşinii. Dacie, iubirea mea :)

Apoi am fost cu Alex la Sibiu, pentru mult trâmbiţatul concert Scorpions. După concert am fost la gară să luăm bilete de întoarcere (era în jur de ora 23:30, parcă) pentru ora 5 dimineaţa. Era coadă, aşa că am decis mai bine să ne întoarcem în jur de ora 4, că “sigur o să fie mai liber”. Ei, pe lângă că era chiar mai multă lume (câteva mii de timişoreni şi hunedoreni), biletele se terminaseră. Şi cele cu loc, şi cele în picioare, şi cele înghesuite. “Hai la autocar”, zice Alex. Hai. Bineînţeles că şi acolo era plin şi nu am mai apucat să prindem loc. Aşa că ne-am gândit să dormim pe-acolo prin gară şi să luăm trenul de ora 14 sau autocarul de ora 15, împreună cu celelalte sute de oameni beţi şi rupţi de somn şi frig (la Sibiu ningea, noi am plecat echipaţi de Timişoara, plecând de aici la 20 de grade) cu care ne-am bătut şi până atunci pentru locuri într-un mijloc de transport. Ideea salvatoare a fost a mea. Am prins un rapid de Budapesta pe la 5 jumate, chiar la vreo 5 minute după ce a plecat autocarul, iar la ora 10 ne beam cafeluţa într-un Arad sinistru de gol. Până la Timişoara am luat un microbuz înfricoşător de rapid.

Ultima chestie de genul ăsta s-a întâmplat acum trei duminici, în Bucureşti. Bine, nu mi s-a întâmplat mie, ci mai mult tot Seiceanului, care a pierdut trenul de 22:52 şi ne-a aşteptat pe mine şi pe Rob (care mai zăbovisem pe la B’estFest) în sala de aşteptare din Gara de Nord până pe la 2 jumate. După care am aşteptat toţi trenul până la 5 jumate. Şi duşi am fost.

În concluzie, celor care nu s-au plictisit să citească până aici, scuze că nu a fost nimic palpitant sau plin de adrenalină. Mi se pare doar ciudat cum din ce în ce mai des, când mă duc în câte un loc la distracţe, întoarcerea nu e chiar cum ar trebui să fie. Nu mă plâng, însă. :D