Am o viaţă plină. Am muncă, am şcoală, am ieşiri culturale de bere şi dans, mai o măslinuţă, mai o savarină, mai o şaormă, mai o domnişoară, mai un concert, mai o beţie mică, mai o plimbare. Există distracţie, există mulţumire de sine, există simţul responsabilităţii, există ideea de scopuri de viitor, există relaxare, există chiar şi puţin timp liber. Sunt fericit, deci.

Ce nu există, însă? Nu există jumătatea, cum ar veni. Fata aia care să mă complementeze şi complimenteze, care să îmi fie cel mai bun prieten şi în acelaşi timp cel mai bun amant, care să-mi fie aliat când mi-e rău şi duşman când mi-e bine, cu care să mă cert, căreia să-i cer iertare, care să mă bage în pizda mamii mele când sunt nesimţit cu ea, după care să mă bage între aşternuturi şi să fuck me senseless.

Da, jumătatea asta a existat la un moment dat, dar s-a întâmplat să. Ar putea exista iar, dar întâmplarea face să nu se poată să. Va exista iar, sunt sigur, dar fată, hai mă odată, oricine ai fi*.

Până atunci, vă iubesc** pe toate care mi-aţi făcut până acum viaţa frumoasă şi după care mi-a curs, cu mai mult sau mai puţin succes, mucu.

Şi vă urăsc pe toate pentru perfecţiunea vieţilor voastre imperfecte de care vă plângeţi atât.

_____________
*să nu fii foarte grasă.
**la figurat, e o figură de stil, o expresie, nu mai interpreta totul literal, frumoaso cu ochi negri.