Azi dimineaţă era doar frig. Un frig tăios, care îţi trecea prin haine, chiloţi, piele, carne şi se instala încet, dar sigur, în oase. Nici nu mă gândeam că va ninge. Pe la ora 17 a început să fulguie. Nu m-am speriat. Pe la ora 18:30 aveam deja maşina acoperită cu zăpadă şi o uşă îngheţată. La ora 20:30 m-am speriat.
În curtea în care aveam parcată maşina, zăpada ajunsese la 5-6 cm. Pe maşină, la fel. Am dat drumul la motor, am şters cum am putut geamurile şi farurile (şi mi-am umplut toată uşa şoferului cu zăpadă) şi după o vreme am plecat. Am ieşit cu chiu, cu vai, din curtea respectivă şi am luat-o pe şosea.
Pe de-o parte, groaznic. Cauciucurile de vară pe zăpada proaspătă nu pot însemna decât şanse mari de derapaj şi ABS foarte sensibil. Până în Girocului m-am cam căcat pe mine de teamă şi de grijă să nu lovesc mândreţe de Logan. După care m-am relaxat, iar drumul până în Unirii a fost chiar frumos.
Căci există şi o a doua parte. Partea în care şoseaua e albă, fulgii cad repede, în număr foarte mare, iar nicio maşină nu circulă cu mai mult de 30 km/h. Nimeni nu claxonează, nimeni nu trece pe roşu, nimeni nu pune frâne bruşte, nimeni nu depăşeşte ca ţăranul, nimeni nu te bliţuie să mergi mai repede, nimeni nu fentează coloana la stop. E cadrul perfect pentru o plimbare cu maşina la ceas de seară. Bine, minus riscul de a călca babe, copii şi căţei neatenţi din pricină de alunecare.
(Apropo, maşinile de la deszăpezire au fost prezente pe toate arterele mari şi medii din Timişoara. Au făcut, însă, treaba doar pe jumate: au dat la o parte zăpada, dar n-au aruncat nimic pe şosele. Sare, nisip, un ness, o mică atenţie, ceva. Nimic. Practic au trecut peste stratul de 5cm de zăpadă şi au lăsat unul de jumate de centimetru, numai bun ca să dea încredere ţăranilor să calce acceleraţia, dar nu destul de bun ca să-i ţină pe şosea.)
