În week-end-ul ăsta am avut mai multe conflicte interioare, mai multe certuri cu mine însumi, certuri concretizate, în final, într-o singură concluzie: îmi cer iertare, sincer, tuturor celor cu care m-am certat în destul de scurta mea viaţă pe subiectul “România”. Am fost prea indulgent cu ţărişoara noastră, prea naţionalist şi n-am vrut să îmi dau jos ochelarii de cal. Am ajuns la concluzia asta în timpul minunatului week-end petrecut departe de patria mumă. Să vă explic, dară.
Dacă ziua de vineri a fost mai puţin reuşită, din cauză de ploaie şi oboseală acumulată pe autostradă, a doua zi a fost una specială. De dimineaţă ne-am îndreptat spre Schönbrun, palatul lui Franz Josef şi al Mariei Tereza. Coadă decentă la intrare, preţ decent (15 euro), ghid audio în cască, totul frumos. Timp de o oră m-am perindat prin cele 40 de camere incluse în tur, mirându-mă şi uimindu-mă odată cu fiecare încăpere în care intram, ascultând în acelaşi timp mp3-ul ce povestea tot ce se întâmplase acolo odată. Totul fain, frumos, doar că am ieşit nervos de acolo. Dar nervos tare, furios. Nu, nu pe palat, nu pe austrieci, nu pe turişti, nu pe gagică, nu pe frate, nu pe Franz Josef şi nici pe Sisi. Ci pe România, cu conducătorii şi locuitorii ei. Nervi care au persistat pe parcursul întregului week-end.
Pentru că ai noştri conducători nu sunt în stare să facă ceva productiv cu toate castelele, palatele, cetăţile şi clădirile istorice din România. Fun fact: ştiaţi că un tur grăbit, cu ghid, prin Peleş, costă 100 de lei?
Pentru că ai noştri conducători dau autorizaţii de construcţie birturilor şi atracţiilor pentru cocalari în monumentele istorice ale ţării. Vezi Râşnov. Că după câţiva ani pun plăcuţe prin care bat obrazul celor care au distrus clădirile, nu încălzeşte pe nimeni.
Pentru că în ai noştri locuitori nu poţi avea încredere. Ştiţi cum se vând ziarele în Viena şi în jurul acesteia? Un fel de automate: o pungă în care se află ziarele, pentru a nu fi plouate, pe un stâlp. Acest stâlp e dotat cu o minunăţie în care bagi, după caz, monede de 0.5, 1 sau 2 euro. Iniţial am crezut că bagi banul, se deblochează punga, iar apoi ţine de bunul tău simţ să iei doar un ziar, şi nu două. Ei, după o inspecţie mai apropiată am observat că ziarele alea nu sunt încuiate: se pot lua din punga aia fără să bagi banul (deci “by default”, nu vorbim că există posibilitatea să tai punga), omul fiind îndemnat de bun simţ să le plătească.
Pentru că, chiar şi lăsând deoparte castelele, muzeele şi cetăţile, ai noştri nu se îngrijesc de clădirile vechi. Da, au venit comuniştii şi au dărâmat clădiri, au făcut blocuri în loc. Corect, e crucea noastră, noi ne-o purtăm. Cele care au rămas, însă, pot fi întreţinute. Pot fi restaurate, pot fi transformate în profit. Pe lângă avantajul vizual care ar face ziua localnicilor cu o idee mai bună, ar da bine şi la puţinii turişti care se încumetă să ne viziteze.
Pentru că noi nu vom avea nici în încă 20 de ani infrastructura rutieră pe care o au austriecii şi nici calitatea şoselelor ungureşti.
Pentru că încă nicio firmă de software de GPS-uri nu ne consideră încă atât de semnificativi încât, pe un drum european (Cenad-Timişoara), un sens giratoriu să fie recunoscut ca sens giratoriu, şi nu ca intersecţie pe care trebuie să fac la dreapta, deşi de fapt trebuie să ies la a doua ieşire. În plus, ştiaţi că, dincolo, pe GPS apar în 3D şi clădirile? TOATE! Dacă da, bravo, eu nu ştiam.
Pentru că, dincolo de graniţă, cel mai nasol semn rutier pe care l-am văzut a fost “atenţie, căprioare”. Nu tu “atenţie vaci” sau “interzis căruţelor”.
Pentru că la ei nu pute a balegă pe drumurile europene. La ei caleştile circulă prin centrul Vienei, plimbând turişti, caii având săculeţ în care să se cace. Dacă vreunul dintre ei a avut, totuşi, o noapte mai grea în care a mâncat curry sau io mai ştiu ce şi se cacă pe lângă, în maxim 5 minute vine maşinuţa care spală strada.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că europenii se uită la români cu frică şi dispreţ. Ca fapt divers, în Austria am mai întâlnit români. Unul vindea cârnaţi la circ, altul vindea mânuşi, împreună cu un rus, într-un magazin oarecare, iar pe alţii doi i-am întâlnit lângă cea mai frumoasă biserică în care am intrat vreodată:
Cerşeau. Mă gândesc foarte serios să învăţ ungureşte, să nu mă dau de gol când mai ies din ţară.
