Ovidiu Sîrb

Posts tagged: viena

“Fuck you, România!” ~ Cheloo, filozof român

În week-end-ul ăsta am avut mai multe conflicte interioare, mai multe certuri cu mine însumi, certuri concretizate, în final, într-o singură concluzie: îmi cer iertare, sincer, tuturor celor cu care m-am certat în destul de scurta mea viaţă pe subiectul “România”. Am fost prea indulgent cu ţărişoara noastră, prea naţionalist şi n-am vrut să îmi dau jos ochelarii de cal. Am ajuns la concluzia asta în timpul minunatului week-end petrecut departe de patria mumă. Să vă explic, dară.

Dacă ziua de vineri a fost mai puţin reuşită, din cauză de ploaie şi oboseală acumulată pe autostradă, a doua zi a fost una specială. De dimineaţă ne-am îndreptat spre Schönbrun, palatul lui Franz Josef şi al Mariei Tereza. Coadă decentă la intrare, preţ decent (15 euro), ghid audio în cască, totul frumos. Timp de o oră m-am perindat prin cele 40 de camere incluse în tur, mirându-mă şi uimindu-mă odată cu fiecare încăpere în care intram, ascultând în acelaşi timp mp3-ul ce povestea tot ce se întâmplase acolo odată. Totul fain, frumos, doar că am ieşit nervos de acolo. Dar nervos tare, furios. Nu, nu pe palat, nu pe austrieci, nu pe turişti, nu pe gagică, nu pe frate, nu pe Franz Josef şi nici pe Sisi. Ci pe România, cu conducătorii şi locuitorii ei. Nervi care au persistat pe parcursul întregului week-end.

Pentru că ai noştri conducători nu sunt în stare să facă ceva productiv cu toate castelele, palatele, cetăţile şi clădirile istorice din România. Fun fact: ştiaţi că un tur grăbit, cu ghid, prin Peleş, costă 100 de lei?

Pentru că ai noştri conducători dau autorizaţii de construcţie birturilor şi atracţiilor pentru cocalari în monumentele istorice ale ţării. Vezi Râşnov. Că după câţiva ani pun plăcuţe prin care bat obrazul celor care au distrus clădirile, nu încălzeşte pe nimeni.

Pentru că în ai noştri locuitori nu poţi avea încredere. Ştiţi cum se vând ziarele în Viena şi în jurul acesteia? Un fel de automate: o pungă în care se află ziarele, pentru a nu fi plouate, pe un stâlp. Acest stâlp e dotat cu o minunăţie în care bagi, după caz, monede de 0.5, 1 sau 2 euro. Iniţial am crezut că bagi banul, se deblochează punga, iar apoi ţine de bunul tău simţ să iei doar un ziar, şi nu două. Ei, după o inspecţie mai apropiată am observat că ziarele alea nu sunt încuiate: se pot lua din punga aia fără să bagi banul (deci “by default”, nu vorbim că există posibilitatea să tai punga), omul fiind îndemnat de bun simţ să le plătească.

Pentru că, chiar şi lăsând deoparte castelele, muzeele şi cetăţile, ai noştri nu se îngrijesc de clădirile vechi. Da, au venit comuniştii şi au dărâmat clădiri, au făcut blocuri în loc. Corect, e crucea noastră, noi ne-o purtăm. Cele care au rămas, însă, pot fi întreţinute. Pot fi restaurate, pot fi transformate în profit. Pe lângă avantajul vizual care ar face ziua localnicilor cu o idee mai bună, ar da bine şi la puţinii turişti care se încumetă să ne viziteze.

Pentru că noi nu vom avea nici în încă 20 de ani infrastructura rutieră pe care o au austriecii şi nici calitatea şoselelor ungureşti.

Pentru că încă nicio firmă de software de GPS-uri nu ne consideră încă atât de semnificativi încât, pe un drum european (Cenad-Timişoara), un sens giratoriu să fie recunoscut ca sens giratoriu, şi nu ca intersecţie pe care trebuie să fac la dreapta, deşi de fapt trebuie să ies la a doua ieşire. În plus, ştiaţi că, dincolo, pe GPS apar în 3D şi clădirile? TOATE! Dacă da, bravo, eu nu ştiam.

Pentru că, dincolo de graniţă, cel mai nasol semn rutier pe care l-am văzut a fost “atenţie, căprioare”. Nu tu “atenţie vaci” sau “interzis căruţelor”.

Pentru că la ei nu pute a balegă pe drumurile europene. La ei caleştile circulă prin centrul Vienei, plimbând turişti, caii având săculeţ în care să se cace. Dacă vreunul dintre ei a avut, totuşi, o noapte mai grea în care a mâncat curry sau io mai ştiu ce şi se cacă pe lângă, în maxim 5 minute vine maşinuţa care spală strada.

Şi, nu în ultimul rând, pentru că europenii se uită la români cu frică şi dispreţ. Ca fapt divers, în Austria am mai întâlnit români. Unul vindea cârnaţi la circ, altul vindea mânuşi, împreună cu un rus, într-un magazin oarecare, iar pe alţii doi i-am întâlnit lângă cea mai frumoasă biserică în care am intrat vreodată:

tigani in viena

Cerşeau. Mă gândesc foarte serios să învăţ ungureşte, să nu mă dau de gol când mai ies din ţară.

De la Zoo

Panda la Zoo Viena

Plătind modica sumă de 10 euroi, am avut ocazia să intru în grădina zoologică din Viena, şi tare mă bucur că am făcut-o. A fost locul unde toţi cei din mica excursie la Viena am fost, din nou, copii. Am arătat toţi cu degetul spre maimuţe, am lăsat să ne scape un Awwwww! general când am văzut cât de simpatic e un koala care doarme şi am simţit în cor respect pentru impunătorul rege al junglei. Am râs de lemuri şi de flamingo, ne-am amintit de pinguinii din desene animate, am găsit toate animalele din Madagascar, ne-am speriat de lilieci şi am vrut să furăm o girafă şi să ne întoarcem acasă călare pe ea, pe autostradă.

Ceva special a fost zona climei tropicale, care a fost, în principiu, o seră enormă cu temperatură caldă şi umiditate 80%, cu zgomot de furtună, cu lilieci, mango, insecte ciudate, ţestoase şi păianjeni, şerpi şi şopârle. Chiar şi numai zona respectivă făcea toţi banii.

[nggallery id=2]

(fotografii de serviciu: Tudor “Revine” Sîrb şi Anca “Bloodie” Spătariu)

Românu’ în Europa

Am fost astă seară la un restaurant/pub la care am mâncat regeşte mâncăruri direct de pe o sabie (Centimeter se cheamă, doritorii îl găsesc băgând în GPS Lenaugasse nr. 11). La un moment dat, ca orice om cu un corp funcţional, a trebuit să mă duc la toaletă, să mă scurg puţin. Ei, pentru că două din trei pisoare erau ocupate şi nu se face să te bagi între ele, am ales să intru la separeu, la buda cu colac. Deschid uşa, dau să intru, observ că e lumina stinsă. Mă uit în jur, nu e întrerupător. Mă uit afară, nici acolo. Austriacul de la pisoarul mai apropiat trăgea cu ochiul şi zâmbea pe sub mustăcioara-i. Ca un român ce sunt, m-am jenat şi am decis să nu mai caut atâta, ci să intru direct şi de-acolo cu Dumnezeu înainte, m-am gândit eu că luminez cu telefonul sau ceva. Aşa că intru.

Şi pac, se aprinde lumina.

O zi în Marea Timişoară

Pentru că dacă Timişoarei i se spune “Mica Vienă”, ar fi normal şi de aşteptat ca Vienei să i se zică Marea Timişoară, nu?

Lăsând la o parte glumele de căcat, astăzi am ajuns pentru prima oară în Austria, după un drum de vreo şase ore, petrecut aproape numai pe autostradă. De cazat ne-am cazat la pensiunea Lucinel, pensiunea unui român stabilit aici, un loc neaşteptat de mişto cu un patron neaşteptat de prietenoos, după care am pornit voioşi spre centrul Vienei, pentru a vizita minunăţia. Pe scurt:

  • Timişoara nu-şi merită numele de “Mica Vienă”. Partea “vienică” a oraşului de pe Bega e prea mică pentru a conta, în comparaţie cu Viena originală. Oricât de frumoasă ar fi Timişoara, în faţa grandorii Vienei păleşte orice urmă de mândrie locală sau regională. În scurta-mi plimbare prin capitala Austriei am fost copleşit pe deplin, odată cu fiecare nouă străduţă pe care o descopeream.
  • Cuvintele cele mai des întâlnite pe panouri şi ferestre (dintre cele destul de scurte ca să le înţeleg, adică) sunt Schnitzel şi Apfelstrudel. Apfelstrudel are o sonoritate aparte, iubesc cuvântul ăsta. Apfîlştrudl.
  • Am vizitat Stephansplatz, teoretic piaţă, practic cartier. Un loc atât de frumos n-am văzut până acum, însă sunt sigur că mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă n-ar fi plouat mocăneşte toată ziua şi dacă ar fi fost mai mult de un grad afară. Brr.
  • Respectiva piaţă e foarte, foarte scumpă. Am văzut bluze cu 200 de euro şi ceramice de 300. Pălării cu 40 de euro şi mănuşi cu 90.
  • Între autostrada care, practic, se termină în centrul Vienei şi Stephansplatz nu am văzut niciun bloc. Zero. Oare există în Viena aşa ceva? Doar clădiri vechi, adevărate castele, fiecare. Totul respiră istorie, stil şi civilizaţie.
  • Tot în Stephansplatz am văzut o statuie aproape identică cu cea a noastră din Piaţa Unirii. Doar că mai aurită. Încă nu am aflat dacă a noastră e varianta săracului sau a fost şi ea aurită, fiind însă prădată de oameni de bine. Rămâneţi pe recepţie, revenim cu detalii.
  • Primăria Vienei:

Primaria Viena

Cea mai frumoasă clădire pe care am văzut-o vreodată.

Mâine, Palatul Schönbrunn, cu grădina-i zoologică, labirint, alea. Doar să nu plouă iar.

[sursa foto]

Omul cu wurştii

În faţa primăriei din Viena e un bâlci foarte frumos. Copii, bunici, alea. Printre astea, un stand de wurşti care miroseau foarte bine. Vrem. Noah, ce luăm? “Io vreau unu din ăla, tu ce vrei?” “Tot unul din ăla” “Eu vreau unul din ăla”. După vreo două minute ne hotărâm, îi atragem atenţia wurştierului şi încercăm să-i explicăm: “Fünf d-ăia; ein d-ăla und vier d-ăilalţi, bitte”.

Vânzătorul: “Deci patru din ăştia şi unu’ din ăla?”

Look of disapproval

Plec…

…la Viena week-end-ul ăsta. Am auzit că ninge. Să nesimţim bine.

Să fiţi cuminţi.

Creative Commons License