Cum n-aveam azi, oricum, ceva mai bun de făcut şi nimic pe care să-mi vărs productiv sarcasmul (aş fi făcut mişto de ziua lui Băsescu, dar nici el nu s-a sinchisit măcar să-mi lase un mesaj pe wall de ziua mea, darmite să scrie despre mine), am ales să analizez al doilea cel mai important eveniment al zilei de azi, lansarea noului videoclip Vama.
Şi cum să analizezi un lucru mai corect decât comparându-l cu el însuşi în diverse momente în timp? Read More
Trăgând linie după cele patru nopţi şi patru zile (eee) petrecute la mare, am ajuns la concluzia că Vama Veche e, în acest moment, cea mai de fiţă staţiune de la malul românesc al Mării Negre. Bine, nu am ajuns chiar acum la concluzia asta, dar mi s-a confirmat ce gândeam în urmă cu o lună. Costineştiul e mai ieftin ca Vama (2 lei doza de bere, faţă de 3 paharul la Vamă). Mamaia e mai ieftină ca Vama (cazări şi bere pe plajă, mai mult ca sigur că-cluburile din Mamaia au rămas nedepăşite).
Dar ce e Vama? Read More
Aşadar, diseară o întind uşor spre Vama Veche. Tot ce-i posibil să nu mai scriu nimic pe-aici până luni-marţi. După cum ziceam, însă, sunt deschis la o bere pe litoral. Numărul e la pagina de contact. Dacă nu răspund, insistaţi.
Săptămâna viitoare (de joi până duminică) o să fiu în Vama Veche, la rebeliunelol. Dacă mai e cineva prin zonă şi vrea să facem o treabă, o bere, o sticlă de vodcă la un foc de tabără, o chitară, o vomă-n nisip, un somn pe masă la Stuf cu capu-n pământ, un black-out la barcă, o bătaie cu cocalarii, ceva, orice, daţi un semn.
Un cuplu din trupa care am fost la Vamă week-end-ul acesta a avut nenorocul de a fi călcat de hoţi sâmbătă noapte. Modul de operare a fost de-a dreptul demn de respect: hoţul a intrat în cort în timp ce locatarii dormeau, a găsit de interes o poşetă o pereche de pantaloni, le-a scos, le-a cotrobăit şi a furat doar ce i-a plăcut din ele.
Au lăsat în poşetă:
Au luat:
Oare s-or fi gândit că are şi fata nevoie de bonuri să nu moară de foame? Oare or fi stat mult să aleagă ce să ia şi ce nu? Oare chiar se gândeau că iau bani grei până şi pe briceag? Şi, cel mai important, la ce mama naibii le-a trebuit tubul de Picătura?
Prima oară am fost în Vama Veche acum şase ani, imediat după ce începuseră care mai de care să o salveze. Astăzi e altfel decât atunci. Şi, sunt sigur, altfel decât o ştiţi unii dintre voi, care aţi prins-o mai demult şi mergeaţi acolo înainte să fie cool. Gen.
Totul a început cu Chirilă, probabil, care a boemizat Vama până când orice puştoaică de 17 ani a considerat că e necesar să se îmbete acolo. După care a venit Mircea Toma să salveze Vama de toţi cei care nu erau el. Şi a salvat-o de-a rupt-o.
Vama Veche de astăzi nu mai e acelaşi loc sălbatic de acum 20 de ani. Nu mai e nici măcar acelaşi “avanpost Radio Guerrilla” de acum cinci. E un loc pestriţ, vizitat de fel de fel de oameni, de la vamaioţi clasici, beţi, dormind la Stuf sau lângă barcă, la tineri corporatişti veniţi pentru o tură scurtă de rebeliune, la întâmplătorul cocalar, la familia venită de pe te şi miri unde cu copil şi căţel la plajă. Şi, nu în mod neaşteptat, plin de nuduri bărbăteşti. Vama Veche de astăzi e Costineştiul generaţiei până în 30 de ani, cu Expirat în loc de Ring, Stuf în loc de Tineretului, Bibi în loc de Alberto, barca din faţa Stufului în loc de obelisc. Nu m-am decis care ar fi echivalentul White Horse-ului, da’ aflu io într-o bună zi.
E o evoluţie firească a oricărui loc cu potenţial turistic, evoluţie pe care nu o poţi opri, oricât de mult ai încerca, oricâte concerte ai ţine pe plajă, oricâte perechi de testicule ai expune la soare. “If you build it, they will come”, zicea Kevin Costner odată. Aşa e şi cu Vama. Se asfaltează şi construieşte pentru a atrage. Se dezvoltă pentru a câştiga bani. Degeaba vin o mână de bucureşteni să le sugereze locuitorilor Limanu să rămână rurali. Parcă ar trăi şi ei mai bine. De bine, de rău, câştigă fiecare din ceva. Cei mai descurcăreţi câştigă dintr-o cazare, un butic, un restaurant, un minimarket, ceva. Alţii din duşuri (care, fie vorba între noi, sunt curate şi au apă caldă) şi WC-uri, pentru care percep o taxă modică. Alţii din ajutat melteni să iasă cu maşinile din nisip. Alţii din furat din corturi, dar despre asta în povestea următoare.
Cea mai spontană vacanţă am avut-o acum patru ani. Într-o zi de luni mă întorsesem dintr-o “excursie” cu părinţii în Croaţia. A doua zi m-am întâlnit cu Rob la o bere. “Bă, vineri începe Stufstock”, zic, “ce rău îmi pare că nu mergem”. “Păi de ce nu mergem”, mă întreabă. “Nu ştiu”, zic, “hai să mergem. Luăm mâine bilete de tren, plecăm mâine seară, ajungem joi, ne relaxăm, vineri ne dăm”. Şi duşi am fost.
În tren n-am dormit nici măcar un minut. Cât a fost noapte am stat afară din compartiment, să lăsăm cei doi copii, de 5 şi 6 ani, să doarmă liniştiţi, întinşi pe banchete. Când s-a făcut dimineaţă am intrat în compartiment, să tragem şi noi un pui de somn (aveam timp grămadă – pe atunci “acceleratul” Timişoara-Constanţa făcea vreo 16 ore). N-am putut, pentru că boracii au început să arunce cu jucării în noi. Fetiţa cu pluş, băiatul cu plastic. Nu l-am pocnit, pentru că sunt bine crescut, spre deosebire de bunicile lor. În fine, am ajuns chiori de somn.
Am instalat, joi, cortul pe malul mării, la vreo 5 metri de apă (aveam un cort fost roşu, actualmente roz, cu floricele, iar noi eram doi masculi cazaţi în el; au au). Soare puternic, nici măcar o urmă de val. Coafura rezistă. Am petrecut ziua terminând un litru de vodcă (era prima oară când mergeam la Vamă, aşa auzisem eu că se face, trebuie să mergi şi să bei vodcă, fiind jegos în acelaşi timp). Ne-am culcat târziu şi ne-am trezit devreme, din cauza căldurii. După o vreme a ajuns şi amicul Sebi “Pulă Bogată” De La Constanţa, iar împreună cu el am desfăcut o sticlă de absint. Din acea seară îmi amintesc doar fragmente, cum ar fi: eu, noaptea, la momeala goală, pe malul mării, săpând gropi în nisip de fiecare dată când îmi venea să decartez; eu la concert la Chilian, agăţând o grasă; eu, spre dimineaţă, încercând să conving o sătmăreancă mică şi bună (stil “titirez”) să vină cu mine în cort, să-i arăt răsăritul. Nu, n-a vrut. Am dormit 2 ore, căci pe la ora 9 cortul s-a transformat în saună.
[nggallery id=4 template=caption]
Sâmbăta am petrecut-o chior de somn, aşteptând concertul Vama Veche de la Vama Veche. Şi Zdob şi Zdub. Am fost la concerte, iar pe la miezul nopţii am decis că 6 ore de somn în trei nopţi nu sunt de ajuns, aşa că m-am îndreptat încet spre în cort şi am tras pe dreapta. Am adormit pe la ora 2. Pe la ora 4, simt ud la picioare. Aud ploaia. Dă-o-n căcat, zic, am cort vechi şi picură în el.
Pe la ora 5, mă trezesc cu o lumină în ochi. Era jandarmeria. “Scoală, frate, că te ia apa!” zice jandarmul. Fac ochi, scot capul din cort şi văd cea mai groaznică furtună de la mare din câte am văzut eu vreodată. Valuri de doi metri, vânt puternic, cerul luminat de fulgere, coafuri care încă rezistau, nici măcar un cort din cele câteva sute care erau în jurul meu cu doar câteva ore înainte. În cort, baltă. Pluteau haine, conserve şi pahare de bere goale. TOT, absolut tot ud. L-am trezit şi pe Rob, care n-a putut fi deranjat de urgia de afară, am luat cortul de câte două colţuri şi l-am mutat cu totul mai departe de pericol.
Ei, acum ce e de făcut? Suntem uzi din cap până în picioare, e frig, nu mai avem nici măcar un ciorap uscat. Hai înapoi la Timişoara. Primul tren, peste vreo 9 ore. Hai pe plajă. Punem la uscat adidaşii şi câte o pereche de ciorapi şi aşteptăm să ne încălzim. E ora 9 deja, soare puternic, coafură încă rezistentă. Noi, de la somn şi apă, eram rupţi de frig. Tremuram ca nişte vibratoare umane. Pe la ora 10, decid să-mi bag picioarele şi să fac o baie în valuri, dacă tot urma să le lăsăm în spate. Baie care m-a încălzit, m-a învigorat şi m-a făcut să decid că nu vreau să plec încă în Timişoara. L-am pus şi pe Rob să facă o baie, timp în care am sunat-o pe amica Fritz din Bucureşti, să văd dacă ne ţine o noapte. “Nu pot, au venit ai mei în vizită şi nu mai am loc”. Ea era studentă venită din provincie. Mă resemnez şi îl anunţ pe Rob că mergem, totuşi, acasă.
După 20 de minute, însă, primesc un telefon de la aceeaşi Fritz: “Oviiiiiiiiii, i-am dat afară pe ai mei, urcaţi-vă în trenul de ora 12, vă aştept în gară!”. Am urcat, am petrecut câteva ore în cel mai înghesuit tren din câte am avut nenorocul să mă poarte, după care am ajuns. Şi am petrecut două zile frumoase, liniştite, în capitală. Dintre care una am dormit-o.
(acest articol participa la concursul organizat de arhiblog.ro si sponsorizat de Arsenal Park.)
La Popas.
Dacă sunteţi atât rebeli, cât şi pe val, şi vă faceţi mini vacanţa de 1 Mai la Vama Veche (ca mine, hehe), vă sugerez să mâncaţi aici. E un restaurant prietenos, ţinut de doi localnici (cred) în vârstă, foarte amabili şi primitori. Ea îmi aminteşte de o mătuşă de-a mea, iar el îmi aminteşte de Grigore.
Eu am nimerit acolo în Duminica Mare, de Paşti, fiind singurul loc din Vamă care avea mâncare (mai era unul, dar servea doar pizza şi hamsii). De cum am intrat am fost întâmpinaţi de ambele gazde şi ne-a fost prezentat meniul. Cam sărăcăcios, dat fiind că era extrasezon, dar cu specific pascal. Am comandat drob de miel, ciorbă de miel şi două porţii de sărmăluţe cu mămăliguţă. Până să ne aducă mâncarea, ne-au servit cu câte un ou vopsit şi câte o felie de cozonac, din partea casei. Frumos din partea lor.
Mâncarea: 
Sărmăluţele cu mămăliguţă au fost foarte bune. Destul de mici, dar câte cinci per porţie. Ciorba de miel n-am gustat-o, dar Papa Sîrb, care-a şi mâncat-o, a zis că a fost foarte bună. Drobul de miel a fost şi el bun, dar cu puţin cam multă verdeaţă.
Localul: foarte curat şi foarte gol (Duminica Mare, ora 13). Terasă afară, cu mese mari de lemn, şi mese rotunde, de 4 locuri, la etaj.
Baia: 
Preţurile: neaşteptat de mici. Sărmăluţele cu mămăliguţă: 15 lei, drobul 3 lei, ciorba 7 lei, un Pepsi la jumate 4 lei.
Ce urmează e parte din comentariul la concursul Tomatei cu premii în bilete la Vama. Dacă tot mi-am amintit (şi dacă tot mi-e cam lene să scriu ceva nou), postez şi aici o bucăţică. Ah, şi Tomato, vezi că s-ar putea să îţi mai comentez; mai am poveşti cu muzica lor, şi chiar vreau biletele alea :)
Aveam 19 ani, eram la mare. La Costineşti, cu o gaşcă destul de mare de prieteni, printre care şi fosta prietenă, marea mea iubire a acelei perioade din viaţa mea, după care încă mai suspinam din când in când. Aveam şi o prietenă nouă, dar nu părea nimic serios. Nu era cu noi, pentru că mă învârtisem eu în aşa fel încât eu să fiu la mare exact în perioada în care ea nu putea fi. Vedeţi voi, planul era ca şi eu, şi acea fostă să ne lăsăm prietena, respectiv prietenul în Timişoara şi să retrăim vacanţa de cu două veri înainte (vara de care ziceam mai sus). Ei, planul n-a ieşit exact cum trebuia să iasă, în sensul că prietenul ei a venit şi el, atârnache, cu noi în vacanţă.
Dar nu a fost neapărat bai mare. Am gândit-o noi bine şi am ajuns la concluzia că tot planul acela era, de fapt, doar un moft, pentru că fiecare îşi ducea viaţa lui destul de împlinită şi fericită, şi nu avea rost să ne complicăm aiurea. Iar eu eram cel mai câştigat, mă gândeam: eram pe malul mării (pe care o iubesc atât de mult) cu toţi prietenii mei, eram tânăr, aveam şi eu chitara la mine (tocmai ce începeam să învăţ) şi nu aveam nici o obligaţie, nu aveam “brelocul” după mine. Eram liberă la mare, cum ar veni.
După primele două-trei zile, însă, a început să mi se facă dor de prietenă. Şi nu pricepeam de ce, aveam o relaţie în care eu nu mă implicam aproape deloc. Era ciudat. Şi cu fiecare zi care trecea, parcă tot mai mult mă gândeam la ea. Şi o sunam tot mai des, vorbeam tot mai frumos cu ea, în fine.
Şi cu 3 zile înainte să mă întorc la Timişoara, primesc un telefon de la ea: “sunt în gară la Costineşti”, mi-a zis.
Au fost cele mai frumoase trei zile din viaţa mea de până atunci. Iar când am urcat în tren să mă întorc, ea rămânând la mare pentru încă vreo săptămână, am simţit un gol în stomac, iar ochii mi s-au umezit salutând-o.
Hai, cine ghiceşte ce melodie am cântat eu vreo 16 ore pe tren?
“Vara asta am să mă-ndrăăăă-goooos-teeeeeesc/de tiiiiineeee”
:)
