Am fost weekendul ăsta la munte. Ceea ce explică şi lipsa mea de pe blog, n-am murit. Ei, şi cum am fost eu la munte, mai exact pe Cheile Beuşniţei, un loc atât de frumos încât aş merge săptămânal dacă ar fi după mine, am întâlnit o specie pe cale de dispariţie, dar din păcate nu protejată prin lege: românul cu bun simţ. Să vă povestesc.
Mergeam noi* cu maşinile spre unde ştiam eu că începe traseul, adică Sasca Montană. Ei, pentru că nu mai ştiam unde era poteca aia pe care am fost dus acum doi ani, ne-am învârtit între Sasca Montană şi cea Română ca un coi în căldare (mă rog, ca şapte) timp de aproape o oră. Şi până la urmă, ca nişte bărbaţi puternici ce suntem, am cedat presiunilor jumătăţilor noastre şi am decis să întrebăm un om de pe stradă. Şi ce noroc am avut.
Primul om care ne-a ieşit în cale a fost un domn de la Centrul de Informare al Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa. Zic “un domn” pentru că asta a fost, un domn. Deşi terminase programul şi pleca încetişor spre casă, s-a întors din drum, a descuiat Centrul de Informare, ne-a dat hărţi, ne-a dat pliante (foarte mişto pliantele: stufoase, groase, cu poze, hărţi, trasee, în vreo patru limbi), ne-a explicat traseele, ne-a sugerat unele, ne-a avertizat asupra altora, şi sunt sigur că dacă l-am fi rugat, ar fi venit şi cu noi până sus, la Podul Bei. A făcut toate astea fără să ceară în schimb vreo atenţie, fără să se simtă deranjat de faptul că l-am întors din drum în timpul lui liber. A făcut-o pentru că asta era meseria lui şi pentru că se citea în glasul lui că iubeşte acea zonă. Pentru cei care vor să sară cu gura şi să-mi spună că e normal să facă asta, fiind meseria lui, ţin să reamintesc că toată lumea din ţara asta e plătită să facă ceva, mai ales în turism, şi toţi o fac cu curul, căutând doar să le iasă un ciubuc. Omul ăsta chiar făcea exact ce presupune postul lui: promova turismul în zonă. Ceea ce la noi e lucru mare. Singurul meu regret e că nu am reţinut cum îl cheamă. Aşadar, dacă vei citi vreodată asta, domnule care ai ajutat vineri şapte tineri să ajungă la Potoc, te rog primeşte mulţumirile şi salutările mele.
Episodul doi a avut loc în acelaşi sat, Sasca Română. A doua zi, rămânând subit fără clisă, bere, ţuică şi pâine (campaţi fiind la dracu-n praznic), am făcut împreună cu Rob şi femeiă-sa un drum de 3 ore jumate cu tot cu o baie în Nera (pentru cei ce ştiu zona: de mai sus de Ochiul Beiului până la Păstrăvărie, de acolo la Podul Bei, de acolo prin tunele până la Sasca) pentru reînnoirea stocurilor. Am găsit aproape tot ce ne trebuia la un butic din sat, afacere de familie, singurul deschis la ora aia. Ne lipseau doar ţuica şi pâinea. Ţuica a rezolvat-o doamna: a dat un telefon şi ne-a trimis prin vecini, unde ştia ea că era bună. Cu pâinea însă era altă problemă: nu mai vindea nimeni în sat. Aşa că omul m-a urcat în Loganu-i din care răsuna în surdină Puşca şi cureaua lată şi m-a dus până în satul vecin şi înapoi. Ca răsplată n-a vrut nimic în afară de un “Mulţumesc” şi un “Bună seara”.
Deci se poate.
