Îmi era dor de nişte oameni. De toţi pe care i-am revăzut sâmbăta asta, însă mai tare de Zicu, Siropel şi domnişoarele din dotare – că aşa suntem noi, ăştia mici, tragem unii la alţii. Cine să ne mai iubească şi pe noi?
O plimbare pe jos de 8 ore n-a picat deloc rău, mai ales în primul week-end care-a fost cu adevărat week-end pentru mine de mult prea multă vreme. Iar la cât de multă vreme mi-am petrecut-o în casă în ultimele luni, chiar şi eu am fost turist sâmbăta asta prin Timişoara. Chiar turist cu febră musculară, că m-a mâncat în cur să nu şed locului. Nu-i bai, ne antrenăm pentru Sziget Fest, că iar m-au acreditat ca presar, ca un J-lister ce sunt.
Am aflat, cu ruşine abia acum, că Timişoara are un Muzeu al Revoluţiei din 1989. Tartor şef la acesta e un domn Orban, prietenos, însă în felul lui. Revoluţionar, împuşcat în piaţa Libertăţii, se vede din felul în care vorbeşte că viaţa lui se învârte în jurul muzeului şi a revoluţiei, colectând filmări şi poze din toate părţile. O chestie pe care nu v-a zis-o, dar pe care-o ştiu de la cel care a făcut toată reţeaua multimedia şi informatică de la muzeul ăla (mai precis, frate-meu), este că Orban stă mai bine de 10 ore pe zi, în unele zile, să copieze imagini filmate de pe casete VHS în format digital, strângând până acum o arhivă de ordinul terabiţilor.
Tot la muzeul ăsta am văzut un documentar despre revoluţie din care am aflat că: 1) de la Timişoara a început revoluţia şi fără Timişoara mai mult ca sigur că încă am fi mâncat adidaşi de porc pe cartelă. Chestie pe care am mai auzit-o, normal. 2) la Bucureşti, de fapt, a început revoluţia adevărată, că Ceauşescu de fapt s-ar fi pişat pe noi, timişorenii, şi a chemat poporul să lupte pentru el; da’ poporu’ n-a vrut, deci acum am ocazia să scriu ceea ce scriu fără să mă tem că vin băieţii-n ARO negru să mă ia la discuţii, chestie pe care iar o ştiam. 3) “oltenii au venit…
