O zi frumoasă de martie. Soare, vreme caldă, lume fericită. Pe Bega, muncitorii continuă eforturile de curăţare a canalului începute în octombrie. Utilajele sapă, muncitorii muncesc. Ce pluteşte agale pe lângă ei? Un pet de bere proaspăt aruncat în apă.
Probabil de aceiaşi dobitoci beţivi ai zonei care stau toată ziua călare pe câte un pod să vadă maşinăria cum sapă şi scoate gunoaie din apă. Tare mă tem că unii români nu vor învăţa niciodată.
Aici am învăţat să merg cu bicicleta. Aici am învăţat ce înseamnă adrenalina, dându-mă tare pe leagăne. Aici am învăţat ce înseamnă frica de înălţime, dându-mă pe roata aceea galbenă cu patru scaune. Aici am învăţat ce înseamnă să ameţeşti, învârtindu-mă minute în şir pe idioţenia aia cu scaune roşii, dispuse în cerc. Aici m-am julit prima oară. Aici m-am zgâriat prima oară.
Aici am condus prima oară. O maşinuţă din aceea mică, cu baterii, care nu mergea mai mult de 5 km/h. Aici am învăţat ce înseamnă semnul de “cedează trecerea”. Aici am avut primul accident. Aici am văzut pentru prima oară un tunel, mergând cu trenuleţul.
Aici am chiulit prima oară. Aici am jucat pentru prima oară un joc tip arcade. Mi-l amintesc şi azi, era mare, cu joystick, şi cerea trei monede. Nu mai ştiu exact de ce valoare. Era cu un elicopter, iar dacă mă întrebi acum, a fost cel mai bun şi realist joc jucat vreodată. Pentru că aşa mi-l amintesc eu acum, deşi astăzi mă pot juca şi pe telefon jocuri mai bune.
Aici am fumat prima ţigară, în clasa a şaptea. Terminasem orele şi intrasem în parc printr-o gaură în gard. Eram mai mulţi, iar eu eram îndrăgostit de o colegă. Aici am sărutat-o prima oară pe Roxana, prietena colegei de care eram eu îndrăgostit. Next best thing.
Aici mi-am învins, mai târziu, frica de înălţime, căţărându-mă pe structurile acelea metalice cu formă de balon. Acolo, sus, am băut eu una din primele beri, iar mai apoi, aici am făcut pipi de la înălţime pentru prima oară.
Aici m-am îmbătat prima oară. Aveam 14 ani, chiuleam de la şcoală împreună cu Zoran. Ne-am luat câte o bere, câte un pachet mic de Winston Lights şi o jumate de Tanita de cafea la amândoi. Eu era să mă aleg cu o exmatriculare.
Aici am pus primul pariu serios din viaţa mea. Pusesem, împreună cu Mihai, pariu cu Zoran că “nu te ţine, fraiere!” să treacă Bega înot, la începutul lui aprilie. Zoran a făcut-o, eu şi Mihai am pierdut pariul. M-a costat o casetă cu HIM, iar pe Mihai l-a costat una cu Santana.
Aici mi-am plimbat prima prietenă. Tot aici mi-am văzut prima oară prietena cu altul. Aici mi-am aşezat pentru prima oară capul în poala unei fete. Aici am intrat pentru prima oară prin efracţie. Aici am picat pentru prima oară într-o groapă cu noroi. Pusesem pariu că am curajul să sar peste ea. Am câştigat, dar a trebuit să-mi usuc caietele, penarul şi ghiozdanul meu pătrăţos, dar din piele întoarsă.
Aici am învăţat să joc ping-pong. Şi am învăţat destul de bine. Aici am realizat că nu am nicio şansă să ştiu vreodată să joc fotbal. Aici am fugit pentru prima oară de jandarmi, pe vremea când comunitarii încă nu erau dospiţi. Aici mi-am rupt prima oară pantalonii într-un gard. Şi apoi într-un leagăn. Şi apoi într-un tobogan.
Vreau ca şi copilul meu, când va exista, să aibă ocazia să facă aceleaşi lucruri. Vreau să-l plimb prin parc de la vârste la care nici nu ştie bine cum îl cheamă, aşa cum m-a plimbat şi pe mine tata. Vreau să sară şi el gardul, vreau să înveţe să se pişe de sus, în grup, iar la coborâre să fie atent să nu pună mâna pe pişul altuia. Vreau să plimbe şi el fetele prin Parcul Copiilor. Vreau să ştiu că, atunci când chiuleşte, e acolo şi nu dracu’ mai ştie unde. Pentru asta trebuie făcut, însă, ceva. În primul rând, să ne facem vocile auzite:
Consilierii locali ai PNL îi cheamă pe timişoreni la o dezbatere publică despre Parcul Copiilor. După atâţia ani în care obiectivul a rămas în paragină, iată că încă dezbatem vizavi de ce-ar trebui să fie acolo: parc de promenadă sau parc pentru copii, cu echipamente de joacă.
Dezbaterea va avea loc vineri 13, la Casa Adam Muller Guttembrun, de la ora 15.
Idei de schimbare nu am, dar mi-ar părea rău să rămânem fără Parcul Copiilor for ever and ever. Eu zic să îl refacă aşa cum era: cu leagăne, trenuleţ, baloane, karturi, tobogane, mese de ping-pong, hidrobiciclete, flori, concerte de-ale Palatului Copiilor. Chiar dacă nu pentru noi, care deja avem cururile prea mari pentru leagănele ce-au fost odată, dar pentru ăi mici.
Blogosferă timişoreană, scrieţi! Au mai scris până acum cel puţin dAImon (care m-a şi provocat să scriu şi îi mulţumesc), Tomata, Roxana, Gânduri Potrivite, mai demult Bloo, Adi. Dacă a mai scris cineva pe subiect, lăsaţi un link în comentarii şi updatăm şi pagina.
Cine ghiceşte ce am făcut azi pentru prima oară? Ho, minţi bolnave care sunteţi, nu aia.
M-am rătăcit. În Timişoara. După 24 de ani.
Era, deci, o ploaie torenţială, iar eu eram cu Furia Roşie. Trebuia să ajung din punctul A în punctul B, cum e normal. Punctul A e prin Şagului (peste drum de Piaţa Aurora), iar punctul B e prin zona Sinaia. Pentru cei din provincie am şi o frumoasă reprezentaţie vizuală mai jos, ca să vă faceţi o idee. Cunosc poziţia ambelor puncte, am mai fost în punctele respective, iar durata traseului, pentru sâmbăta la ora 19, e de maxim 4 minute. Nu sunt semafoare, peste tot aveam prioritate. Deci punctele A şi B, şi traseul logic:
Ei, nu ştiu cum am gândit-o, dar pe Brâncoveanu, în loc să fac prima la stânga, am mers înainte, am trecut şi de Rebreanu, care ar fi fost bun de luat, şi deşi ruşinos, parcă mai în regulă. Şi dă-i, şi dă-i, tot înainte, până când am descoperit neantul. La un moment dat aveam în faţă un autobuz parcat şi atât. Am întors, la un moment dat am făcut dreapta (prea repede, aveam să aflu – nu pricep de ce nu m-am dus până la intersecţia de unde plecasem, puteam s-o iau de acolo pe drumul cu 2 minute mai lung, dar sigur) şi de-acolo m-am trezit, după câteva minute, pe Lidia. Am luat-o frumuşel pe Girocului, Rebreanu, am ajuns prin Bălcescu şi într-un final am ajuns şi în punctul B. Durata totală: fix 30 de minute. Traseul greşit, ca să vă faceţi o idee:
În bine.
A fost prima oară când am văzut live Vama în formula nouă, după despărţirea de Veche. Şi am ieşit de la concert zâmbind şi cântând “Nu am chef azi”. Pe scurt:
Per total, a fost o experienţă frumoasă şi specială. Plecasem de acasă fără aşteptări prea mari, pentru că, fie vorba între noi, nu îmi place chiar atât de mult albumul Vama. Cel puţin nu cât mi-au plăcut Vama Veche şi Am să mă întorc bărbat. După ce am auzit piesele live, însă, s-ar putea să-mi schimb puţin părerea.
Singura problemă e că, între sute de liceeni, am simţit că sunt deja prea bătrân (ptiu, să nu mă deochi) pentru astfel de concerte. A fost frumos pentru aducere aminte, însă. Aş repeta.
Îmbătrânim, băi.
A fost a 14-a întâlnire, despre care voi scrie prea multe, căci am fost într-un constant du-te-vino între Irish Pub şi maşină.
Am fost mulţi, asta e clar. Mulţi noi, ceea ce m-a bucurat nespus, dar şi mulţi dintre cei deja obişnuiţi ai blogmeet-urilor timişorene. De data asta n-am mai ţinut socoteala, nu ştiu să zic cine, ce, cât a băut, cine a câştigat şi a pierdut la darts sau cuie, pentru că eu am făcut o alegere foarte îndrăzneaţă, şi anume aceea de a mă prezenta şofer la întâlnire, făcându-mi două noi cunoştinţe, anume Pepsi şi Stella fără alcool.
Prezenţa o împrumut de la Richie:
Au fost prezenti: Andra, Cristina, Razvan, Dojo, Nebuloasa, Ovi, sora, Dan, Oana, Richie, Anda, Cosmin, Mihai J, Marius, Cristi, Florin Puscas + sotia, Ioana, Robintel, Raul, Alex Firus, Sirg, Petre (in vizita), Dani, Alice, Cezar, Horia, Danutz, Raka, Costel, Phantasma, Mrs Penny Lane (care initial am crezut ca e un personaj fantastic, mii de scuze) si cateva legende urbane, Kevin Spacey, hagihalef, Rasputin,
Mrs Penny Lane, pe care ii rugam sa fie mai interactivi data viitoare.
Tot la Richie aveţi şi Zălist-ul cu care ne-am obişnuit deja, iar poze are Tomata.
Iar azi a venit şi primăvara.
Trupa de stand-up Showtime revine la Timişoara, pe data de 21 martie, în Bunker. Detaliile vor fi, probabil, ca de obicei: de la orele 21, preţ 15 lei, dar nu bag mâna în foc, om afla în curând.
Na, futu-i, că am uitat să postez mai repede.
Deci astăzi, 3 februarie, în The Note, se întâmplă concert The :Egocentrics şi IPR. Mai mult ca sigur că sunteţi familiari cu Implant Pentru Refuz, dar astăzi vă recomand să mergeţi pentru Egocentrici. Sunt o formaţie timişoreană de Stoner/Psychedelic/Head Rock, după cum zic ei. În plus, tobarul şi basistul îmi sunt prieteni vechi, de pe vremea când cântam şi eu în cea mai tare formaţie de care n-aţi auzit. Eu am mai participat la un concert de-al Egocentricilor şi mi-a plăcut foarte, dar foarte mult. Pe de-o parte amintesc de Pink Floyd, pe vremea când tripau toţi pe LSD, pe de altă parte e diferit. Nu ştiu cum să vă explic. Cel mai bine, mergeţi la concert, iar înainte de asta ascultaţi două piese pe pagina lor de Myspace.
De la orele 20 21, în The Note, costă 5 (cinci, da) lei.
Adică afiş de pe uşa budei (buzii?):
Afişul se află pe uşa toaletei din Cafe Des Bouquinistes (Cafenea Literară), un loc foarte frumos şi foarte drag mie.
Au ceaiuri bune, ceaiuri multe, muzică în surdină, cărţi, fotolii mari şi relaxante, iar din când în când se mai întâmplă şi câte o piesă de teatru. Am văzut două până acum acolo şi mi-au plăcut tare.
