Aşa zice primarul Aradului, cel puţin: că 80% din autostradă e gata. Ca dovadă stă şi un clip video care arată de sus autostrada pe tot parcursul ei. Progres vizibil faţă de clipul de astă vară. A fost filmat la sfârşitul lunii septembrie şi, cică, se va putea circula pe tronsonul Arad-Timişoara al A1 încă din decembrie. De-abia aştept să fac mai mult din centrul Timişoarei până la ieşirea spre Arad decât de la ieşirea spre Arad până la Arad. Read More »
Un prefect optimist zice că anul ăsta, în condiţiile în care anul trecut se vehiculau 2012 şi 2013. M-aş bucura sincer, ar face ieşirea spre civilizaţie mult mai rapidă, însă sunt puţin sceptic, mai ales după ce am văzut bucăţele din clipul ăsta: Read More »
Îmi amintesc şi acum, de parcă ar fi fost ieri: eram în Piaţa Traian, cu căştile în urechi, aşteptând tramvaiul. Ţineam în mână ceea ce ştiam că va fi ultima ţigară pe care o fumez. Era deja pe un sfert arsă şi mă uitam la ea lung, pe jumătate nerăbdător s-o termin şi să termin odată pentru totdeauna cu mizeriile alea, însă pe de altă parte puţin speriat de necunoscut. Ultimii mulţi ani ai vieţii mele mi-i petrecusem cu pachetul de ţigări tot timpul în buzunar şi nu a existat zi în viaţa mea în care să nu îmi fumez cu sfinţenie ţigara de dimineaţă, ţigara de după masă, ţigara de după, ţigara dinainte de culcare, ţigara de pauză, ţigara de tragere de timp, ţigara de victorie, ţigara de nervi…
Fumam deja de atâta vreme încât nu îmi puteam aminti concret un moment în viaţa mea în care să nu-mi fi mirosit mâinile sau hainele a fum. Nu îmi puteam aminti clar de un moment dinainte de prima ţigară, un moment în care nu fumam şi totuşi nu eram nervos. Ştiam doar că e parte din mine, un gest firesc pe care-l făceam fără să mă gândesc vreo clipă la el. Un gest deja atât de mecanic încât nu realizam că sunt fumător decât în momentele în care rămâneam fără ţigări şi mă panicam.
Acum un an fumam ultima ţigară în Piaţa Traian. O ţineam în mâna dreaptă, uitându-mă la ea Read More »
Azi vă voi povesti, dragii mei, despre un club cu vechime în Timişoara: The Note.
The Note, ăsta, era pe vremuri unul dintre cele mai bine cotate cluburi din Timişoara: se perindau prin el deopotrivă băieţii cu bani şi fetele cu forme, însă parcă niciodată n-a fost “de cocalari”. Bine, clar n-aş putea zice, că n-am intrat în el decât la evenimente speciale, gen concerte şi stand-up. Dar era mişto, avea un aer, o anume personalitate: cântau aici de la Direcţia 5 până la Vama (veche, nouă) şi OCS. Ba chiar odată a cântat Parov Stelar pe vremea când nu erau aşa de mainstream (ergo, pentru hipsteri).
După care s-a închis, s-a redeschis, s-a reinventat, s-a închis iar. Şi s-a transformat (cel puţin în teorie, că n-am fost niciodată şi nici n-am auzit pe cineva să fi fost acolo) în Megalos Club. Habar n-am ce a fost sau ar fi fost acolo, însă mai mult de un an nu a trăit.
Iar acum se pare că vom ieşi din criză, pentru că s-a deschis un al treilea club în acel loc, iar ăsta e clar că e pentru înalta clasă: Read More »
De mic mi-a plăcut cu trenul – chit că erau în halul în care erau (având bunici în Satu Mare, nu le prindeam pe cele mai îngrijite, alea “de Bucureşti”). În afară de trenul de Satu Mare, toate călătoriile cu trenul pe care mi le amintesc au fost “la distracţie”: câteva drumuri spre mare (voi, timişorenii, ştiţi cum sunt astea: 15-16 ore de mers în căldură, cu întârzieri şi copii mici şi enervanţi în compartiment) petrecute pe culoar, cu capul scos pe geam; un drum până în Moldova, împreună cu alţi 50 de hăndrălăi de liceu, drum în care nici noi, dar nici alţi bieţi călători care au avut ghinionul să se afle în locul nepotrivit în momentul nepotrivit nu am pus geană pe geană; un drum până “în judeţ”, pentru a pune cortul o noapte prin te miri ce câmp; nişte drumuri până la Lugoj, la diverse serbări sau festivaluri ale berii, doar pentru că urmau să cânte în public nişte prieteni. Însă niciodată nu am avut parte de distracţia aia chiar în tren.
Ei bine, Beck’s vrea să repare acest lips. Aşa că, dragii mei timişoreni, avem treabă: trebuie să creăm cel mai lung Beck’sperience Train. Cum vine asta? Read More »
De ce Clujul e împodobit până-n dinţi (de la intrările în oraş la poduri şi la toată zona centrală) cu beculeţe şi instalaţii şi clipocitoare frumoase, toate din partea Elba (companie timişoreană cu tradiţie, alea alea), în timp ce în Timişoara avem doar câteva becuri trântite prin Piaţa Operei?
Am ratat eu ceva? E vreo zonă împodobită frumos şi nu ştiu eu?
Ce, credeaţi că doarla Hunedoara se poate? A plouat şi la Timişoara. Iar pe arterele principale (!) a ieşit lumea (cu maşina) la un pescuit, un înot, o treabă… Read More »
Acum două săptămâni am câştigat concursul Toshiba de la zoso, acum o săptămână am primit-o, iar de atunci am tot încercat-o.
Păreri, după o săptămână de utilizare:
Video: E full HD. Înregistrează decent, atâta timp cât lumina e bună. Seara/noaptea lasă de dorit. Becul integrat nu o prea ajută.
Poze: pozează cam ca un telefon scump. Perfect pentru pozat în vacanţe, ziua, sau pentru luat instantanee la afişe amuzante prin oraş ori la maşini parcate amboulea. Noaptea n-am şanse cu ea.
Special: face timelapse. Trage un cadru la 1, 3 sau 5 secunde, pe care le face film. Le salvează direct avi, deci nu prea poţi vedea cadrele în parte. Asta cred că e funcţia care-mi place cel mai mult.
Special: filmează şi slow-motion. Funcţie perfect inutilă, întrucât trage în 320×240 şi face zoom infernal. Presupun că un slo-mo mai bun aş scoate la ceva post-procesare, dacă aş trage în WVGA la 60fps.
Dimensiuni: se învârte pe undeva pe la cele ale unui iPhone. Deci e compactă, şi vine cu mini-husă de prins la cingătoare şi cu mini-trepied. Pentru filmat sexi time oriunde.
Bateria: în jur de două ore, cred. Nu am apucat s-o cronometrez, dar pe-acolo.
Acum citiţi încă o dată titlul, cântându-l pe melodia Nicolei, cea cu milioanele de copii pe stradă. Aşa-i că nu vă iese din cap? :)
Revenind: azi dimineaţă a avut loc “Marea Revoluţie pe două roţi”, adică aniversarea unui an de la startul campaniei Verde pentru biciclete. Fiind eveniment aniversar, a fost ceva special, cu sute de baloane, sute de oameni, sute de clinchete de bicicletă, înjurături din partea şoferilor obişnuiţi să fie stăpânii şoselelor şi ai trotuarelor, zâmbete din partea pietonilor sau a locuitorilor din centrul vechi al urbei.
Şi până acum am fost susţinător al campaniei, doar că, spre jena mea, pasiv. Motivul e simplu: nu deţin bicicletă. Mă rog, am una pe care o împart cu fratele, dar e uitată într-un garaj dintr-un sătuc de pe lângă oraş, fără frâne. Astăzi, însă, am primit o bicicletă cu titlu de împrumut, o vestă reflectorizantă şi două baloane şi am plecat să ne facem auziţi.
Ei, auzisem (de la Richie şi Tomata, în primul rând) că această comunitate a bicicliştilor care se strânge la fiecare întâlnire “verde” e una specială, însă astăzi am fost copleşit. Am văzut băbuţe mânând Pegasuri cu coş, copii de-o şchioapă cu biciclete parcă din Ţara Piticilor, părinţi dotaţi cu cărucior-remorcă special pentru bicicletă, lowridere, moşi bărboşi şi neîngrijiţi cărora li se citea în ochi fericirea şi o ultimă fărâmă a tinereţii lor de multă vreme trecută. Toţi, dar absolut toţi zâmbind. Toţi timişoreni, toţi cu o singură dorinţă: să pedaleze.
A fost o coloană lungă de câţiva kilometri de biciclişti dotaţi cu baloane colorate, coloană care a înconjurat centrul vechi, începând de pe strada Circumvalaţiunii, continuând prin piaţa 700, până pe Paris, de acolo înconjurând piaţa Operei, apoi piaţa Mărăşti, pentru ca într-un final să se oprească în faţa Operei, să-şi tragă sufletul şi să lanseze toate cele câteva sute de baloane în aer. Imaginea baloanelor zburând înspre cerul înceţoşat a fost mai frumoasă ca orice spectacol de artificii pe care l-am văzut vreodată.
Încă o chestie care mi-a plăcut: oamenii au venit pentru cauza lor, în ciuda vremii răcoroase şi a orei matinale. Dimineaţă, în timp ce mă îndreptam înspre locul de plecare al coloanei, am văzut oraşul împânzit de biciclişti, singuri sau în grupuri de câte 2-4, toţi îndreptându-se în aceeaşi direcţie, cu acelaşi scop: să îşi facă simţită prezenţa în trafic. Din punctul meu de vedere, faptul că timişorenii au prins curajul să iasă în stradă, călare pe două roţi, pentru a îşi face publice dorinţele, e o reuşită mai mare chiar şi decât faptul că în ultimul an numărul pistelor de biciclete din oraş a crescut de cinci ori (de la 3km în 2008 la 15km în 2009).
Suntem peste 4000 de biciclişti. Mai corect spus, suntem peste 4000 doar cei care au participat la campanie, la una sau mai multe tururi prin oraş şi în jurul lui: eu sunt mândrul posesor al plăcuţei cu numărul 3913 (care va trona pe bicicleta proprietate personală, de îndată ce o voi pune pe roţi), iar astăzi am pedalat pe o bicicletă ce purta numărul 4148. Cine ştie câţi biciclişti timişoreni or mai fi şi pe lângă cei care s-au alăturat cauzei “Verde pentru biciclete”.
În concluzie, astăzi am fost impresionat: Timişoara e, într-adevăr, primul oraş românesc liber pentru biciclete.
Capitală! Cluj, Iaşi, Deva, Craiova, Oradea, Arad, Târgu Jiu, Constanţa! Luaţi aminte de la noi. Bicicliţi, oştenii mei!
L.E.: imagini de la eveniment: De la Tomata avem un set de poze aici, poze şi la Siropel, poze şi la Tiberiu, clip la Piticu, încă unul la Lili, plus unul (cu mult suflet) de la Sebi:
