Din momentul în care opreşte maşina uriaşă şi coboară din ea, nu mai e un simplu şofer, ci e un mic Dumnezeu pentru cei de afară. Deschide trapele cu bagaje pe rând, se uită pe fiecare bileţel legat de fiecare sacoşă de rafie, geamantan, gentuţă, plasă ne-biodegradabilă şi cutie de carton.
- Apăvăloaiei, Haţeg! APĂVĂLOAIEI! HAŢEG!
- aici…
- Hai bă încoa, că e greu!
Când bagajul trece din mâna lui în mâna destinatarului final, face o glumiţă. Depinde de moment, uneori mai amuzantă, alteori mai nesărată. “Hă, hă, iar ţi-or trimis pietre!”. Câteodată bate apropouri subtile fetelor. Dar niciodată cu nesimţire.
Se arată mândru. Şef. Regele la bagaje. Drept. Corect. Nimeni nu se bagă în faţă. Nimeni nu primeşte tratament preferenţial. Nimeni nu se grăbeşte. O să deschidem cealaltă trapă când terminăm cu asta. Petrescu. PETRESCU!
Totul durează cam 15 minute. 15 minute în care nea şoferul nu mai e şofer, ci Stăpânul Pachetelor. În care toţi cei care-l înjurau în gând că pune doar manele şi/sau EuropaFM în autocar îl respectă. Cele 15 minute zilnice de faimă.
Când mă aflu, întâmplător sau nu, în acea zonă, nu pot să nu-i văd. Stau şi aşteaptă cu sufletul la gură următorul transport de “ajutoare”. Majoritatea slabi, majoritatea înfometaţi.
Când văd că soseşte transportul, încep să se înghesuie, încă dinainte ca acesta să oprească. În general nu se calcă pe picioare, sunt civilizaţi. E dimineaţă, iar ei sunt slăbiţi. Sunt conştienţi că peste câteva minute se vor înfrupta din cele mai alese bucate pe care le-au savurat în ultima vreme. Trebuie doar să fie răbdători, este destul să ajungă la toată lumea.
Iar când mamutul de oţel care transportă de toate pentru toţi opreşte, năvălesc pe el. Încep să-şi ia din el plase cu de toate. Unii cu mâncare, alţii cu haine. Unii poate nimeresc şi nişte bănuţi. Orice e bun, atâta timp cât mai reuşesc să trăiască bine până la următorul transport.
Pentru că viaţa de student în Timişoara nu e uşoară.
September 25, 2009 – 15:38
Azi m-am plimbat niţel prin Complexul Studenţesc, acest leagăn al educaţiei româneşti de valoare (aproape nulă). Ce am observat?
- studente de pe la sate îmbrăcate cu ce aveau ele mai strident şi mai strălucitor, plus cercei mari, aurii, la coadă la intrările în cămine. Probabil boboace.
- studente de pe la oraşe îmbrăcate foarte sumar. Probabil viitoare piariste, jurnaliste sau economiste.
- 7 (şapte) Golfuri vechi, în diferite stadii de
degradare tunning. Toate cu numere de Mehedinţi.
- o nouă tranşă de ţigani cerşetori.
- un obez cu ţepi, cercel şi lanţ gros, purtând un tricou pe care scria “everybody want’s to be like me”. Da, cu apostrof.
- oribil de multe tricouri roz.
- o bătaie ca la carte, cu sânge, picioare în faţă şi în burtă, începută pe terasă la 3F, târâită până pe la Napoleon. Un gras şi un slăbănog vs. alt gras şi alt slăbănog. Un fel de Stan şi Bran pe cocaină, dacă doriţi. Subiectul bătăii: cei plini de sânge furaseră un telefon de la cei care administrau sângele.
Mmm, începe un nou an universitar.
