Dat fiind că experienţă în tranzacţii imobiliare n-am, sunt curios cum s-a ajuns aici.
-
La fiecare abonament, un iPhone 4S gratis!
-
Reţelind
Posts tagged: romania
Vedeţi, se poate spune stop discriminării :)
November 2, 2009 – 17:41
Cum tăiem copacii
October 30, 2009 – 12:05
“Fuck you, România!” ~ Cheloo, filozof român
October 20, 2009 – 02:25
În week-end-ul ăsta am avut mai multe conflicte interioare, mai multe certuri cu mine însumi, certuri concretizate, în final, într-o singură concluzie: îmi cer iertare, sincer, tuturor celor cu care m-am certat în destul de scurta mea viaţă pe subiectul “România”. Am fost prea indulgent cu ţărişoara noastră, prea naţionalist şi n-am vrut să îmi dau jos ochelarii de cal. Am ajuns la concluzia asta în timpul minunatului week-end petrecut departe de patria mumă. Să vă explic, dară.
Dacă ziua de vineri a fost mai puţin reuşită, din cauză de ploaie şi oboseală acumulată pe autostradă, a doua zi a fost una specială. De dimineaţă ne-am îndreptat spre Schönbrun, palatul lui Franz Josef şi al Mariei Tereza. Coadă decentă la intrare, preţ decent (15 euro), ghid audio în cască, totul frumos. Timp de o oră m-am perindat prin cele 40 de camere incluse în tur, mirându-mă şi uimindu-mă odată cu fiecare încăpere în care intram, ascultând în acelaşi timp mp3-ul ce povestea tot ce se întâmplase acolo odată. Totul fain, frumos, doar că am ieşit nervos de acolo. Dar nervos tare, furios. Nu, nu pe palat, nu pe austrieci, nu pe turişti, nu pe gagică, nu pe frate, nu pe Franz Josef şi nici pe Sisi. Ci pe România, cu conducătorii şi locuitorii ei. Nervi care au persistat pe parcursul întregului week-end.
Pentru că ai noştri conducători nu sunt în stare să facă ceva productiv cu toate castelele, palatele, cetăţile şi clădirile istorice din România. Fun fact: ştiaţi că un tur grăbit, cu ghid, prin Peleş, costă 100 de lei?
Pentru că ai noştri conducători dau autorizaţii de construcţie birturilor şi atracţiilor pentru cocalari în monumentele istorice ale ţării. Vezi Râşnov. Că după câţiva ani pun plăcuţe prin care bat obrazul celor care au distrus clădirile, nu încălzeşte pe nimeni.
Pentru că în ai noştri locuitori nu poţi avea încredere. Ştiţi cum se vând ziarele în Viena şi în jurul acesteia? Un fel de automate: o pungă în care se află ziarele, pentru a nu fi plouate, pe un stâlp. Acest stâlp e dotat cu o minunăţie în care bagi, după caz, monede de 0.5, 1 sau 2 euro. Iniţial am crezut că bagi banul, se deblochează punga, iar apoi ţine de bunul tău simţ să iei doar un ziar, şi nu două. Ei, după o inspecţie mai apropiată am observat că ziarele alea nu sunt încuiate: se pot lua din punga aia fără să bagi banul (deci “by default”, nu vorbim că există posibilitatea să tai punga), omul fiind îndemnat de bun simţ să le plătească.
Pentru că, chiar şi lăsând deoparte castelele, muzeele şi cetăţile, ai noştri nu se îngrijesc de clădirile vechi. Da, au venit comuniştii şi au dărâmat clădiri, au făcut blocuri în loc. Corect, e crucea noastră, noi ne-o purtăm. Cele care au rămas, însă, pot fi întreţinute. Pot fi restaurate, pot fi transformate în profit. Pe lângă avantajul vizual care ar face ziua localnicilor cu o idee mai bună, ar da bine şi la puţinii turişti care se încumetă să ne viziteze.
Pentru că noi nu vom avea nici în încă 20 de ani infrastructura rutieră pe care o au austriecii şi nici calitatea şoselelor ungureşti.
Pentru că încă nicio firmă de software de GPS-uri nu ne consideră încă atât de semnificativi încât, pe un drum european (Cenad-Timişoara), un sens giratoriu să fie recunoscut ca sens giratoriu, şi nu ca intersecţie pe care trebuie să fac la dreapta, deşi de fapt trebuie să ies la a doua ieşire. În plus, ştiaţi că, dincolo, pe GPS apar în 3D şi clădirile? TOATE! Dacă da, bravo, eu nu ştiam.
Pentru că, dincolo de graniţă, cel mai nasol semn rutier pe care l-am văzut a fost “atenţie, căprioare”. Nu tu “atenţie vaci” sau “interzis căruţelor”.
Pentru că la ei nu pute a balegă pe drumurile europene. La ei caleştile circulă prin centrul Vienei, plimbând turişti, caii având săculeţ în care să se cace. Dacă vreunul dintre ei a avut, totuşi, o noapte mai grea în care a mâncat curry sau io mai ştiu ce şi se cacă pe lângă, în maxim 5 minute vine maşinuţa care spală strada.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că europenii se uită la români cu frică şi dispreţ. Ca fapt divers, în Austria am mai întâlnit români. Unul vindea cârnaţi la circ, altul vindea mânuşi, împreună cu un rus, într-un magazin oarecare, iar pe alţii doi i-am întâlnit lângă cea mai frumoasă biserică în care am intrat vreodată:
Cerşeau. Mă gândesc foarte serios să învăţ ungureşte, să nu mă dau de gol când mai ies din ţară.
Noi, războinicii de fotoliu
October 1, 2009 – 03:16
Tendinţa în blogging (căci da, ăsta e un articol despre blogging, aşa cum nu-mi place mie – “Mama lu’ Ştefan cel Maaaareeeeee! Ovi e un ipocriiiiiit!”) e să fii călcat pe nervi de Românica noastră.
Discutam aseară cu un amic despre dorinţa lui de a pleca din România. Ei, el are dorinţa asta de şapte ani de zile, de când se chinuiau ai lui să primească viză de Canada. El pe vremea aia nu ştia exact de ce vrea să plece, dar se gândea că sigur o să-i meargă mai bine acolo. Taică-său urma să fie şofer de camion, maică-sa urma să deretice prin apartamentele localnicilor, iar el urma să facă o facultate şi, mai ales, să-şi ia ţoale largi de hip-hopper originale, la preţuri de nimic. Căci, nu-i aşa, ăsta e visul nord-american. Întâmplarea a făcut ca visurile lui să se năruie şi să rămână aici, dorinţa de a pleca, însă, rămânându-i adânc fixată în suflet. L-am întrebat de ce vrea să plece: pentru că România e de maro, locuitorii la fel, iar poporul nostru nu are şanse de schimbare. Când i-am zis că e şi responsabilitatea lui să schimbe ceva a sărit ca ars. “De ce să fie a mea? Nu e a mea, românii trebuie să se schimbe”. Soluţia lui pentru ceea ce el consideră că e problema României e să plece, să se ducă într-o ţară civilizată şi să-şi găsească un rost (românesc) pe-acolo. Greşit.
“Ce faci tu, atunci?” mă veţi întreba. Teoretic, nimic. Practic, foarte puţin. Nu fac campanii de bun simţ, nu voluntariez să curăţ parcurile, nu mă dau cu bicicleta verde, nu candidez pentru un loc în conducerea vreunei bucăţi de Românie, nu hrănesc nevoiaşii, nu fac campanii anti (sau pro) discriminare. Pentru că da, sunt un puturos, un comod şi un ignorant. Stau întins pe pat, cu un laptop în braţe, la adăpost de orice, şi mă mulţumesc să mai văd partea frumoasă a lucrurilor. Asta fac diferit. Pentru că noi, bloggerii, suntem nişte mici războinici tolăniţi într-un fotoliu, cei care sar primii cu gura când merge ceva prost.
Înţeleg. Funcţionarele muncesc în silă, poliţiştii sunt incompetenţi, ţiganii sunt cum sunt, ţara merge prost, se fură, suntem prost organizaţi, drumurile sunt pline de cratere, turismul e pe butuci, companiile se cacă pe clienţi şi pe angajaţi, suntem împroşcaţi cu promisiuni în ochi, păr, pe ţâţe şi pe spate tot o dată la patru ani, plus că există unii dintre noi care nici nu prea fac sex, chestie care duce la o stare de spirit nu foarte veselă.
Înţeleg, de asemenea, şi partea materială a lucrurilor: cititorii, acele mii de impulsuri electronice care fac economia virtuală să funcţioneze. Ei, cititorii, sunt la rândul lor români, obişnuiţi cu scandalul şi cu lamentarea. Nu vrem să-i pierdem.
Ce vă rog eu, însă: nu îi pictaţi şi blogosferei faţa aia tristă, deprimantă a României. Sunt sătul de feţele triste pe care le văd pe stradă zilnic. Mai râdeţi din când în când. Când aţi văzut ultima oară pe stradă un om zâmbind?
Remarcaţi şi când băiatul de la benzinărie vă dă restul rapid, cu zâmbetul pe buze, şi când nu staţi 3 ore la coadă după un act, ci doar 15 minute. Lăsaţi o vreme în “drafts” greutăţile vieţii şi râdeţi. Asta o poate face oricine, fără pic de efort fizic.
Ocoliţi căcatul ăla puturos şi mirosiţi o păpădie. Şi, mai ales, oferiţi-o şi altora.
(mda, în mintea mea, postul ăsta avea altă structură înainte să încep să-l scriu.)
Despre iarbă şi curve
September 23, 2009 – 11:47
Iar zbârnâie interneţii: se vorbeşte despre legalizarea prostituţiei şi decriminalizarea drogurilor. Părerile sunt împărţite, unele pro, altele contra, altele pur şi simplu indiferente (astea din partea micii comunităţi de internauţi fumaţi, mă gândesc). Comentarii hilare la ştirea respectivă, majoritatea pe ideea că “o să ajungem o ţară de curve şi de drogaţi” şi că “biserica” în sus, “Dumnezeu” în jos, zâmbeşte, Iisus te iubeşte.
Pe bloguri tind să observ, spre surprinderea mea, o înclinare către partea cu “fix asta ne lipseşte acum, droguri şi curve, mai bine s-ar ocupa de [...]“. M-a surprins în mod special însemnarea lui Makavelis, întrucât de cele mai multe ori tind să fiu de acord cu articolele şi părerile lui despre chestii. De data asta, însă, nu pot fi. Să explic.
În primul rând, comparaţia cu Olanda nu e cea mai fericită, pentru că nu vorbeşte nimeni de cumpărarea ierbii de la cafenelele din Unirii. Nu e vorba de legalizarea drogurilor, ci de decriminalizarea lor: evitarea urmăririi penale a consumatorilor. În alte cuvinte, traficul ar rămâne ilegal (aşadar, cumpărarea de droguri ar rămâne tot pe şestache), însă puştanii prinşi cu jointul în pachetul de ţigări nu vor înfunda puşcăria (se mai întâmplă şi din astea). Chestia asta nu e specifică doar Olandei (fun fact: în Cehia, posesia, consumul şi creşterea de către adulţi sunt legale şi nu am auzit pe nimeni să se plângă de asta), ci şi Germaniei, Belgiei, Macedoniei, plus ţările unde se mai închide un ochi (Suedia, de exemplu, pedepseşte posesia de mai mult de 50 de grame).
Legalizarea prostituţiei nu aduce după sine transformarea în curve a tuturor româncelor. Cele care sug pula în Bamboo pentru o sticlă de şampanie o vor suge şi în continuare, ASE-istele “curate, cu sâni obraznici, fund bombat şi loc de refugiu” vor căuta în continuare clienţi în ziar, nu vor munci cu carte de muncă la cine ştie ce bordel, iar cel mai probabil traseistele vor intra în legalitate. Puştoaicele dornice de bani şi penis vor rămâne la fel (nu cred că există fată în vreun liceu din România care să se întâlnească cu fostele colege de liceu şi să aibă o discuţie gen “Eşti contabilă? Mişto, io-s curvă cu acte în regulă”). Nu va veni apocalipsa sexuală.
Puştanii teribilişti vor rămâne la fel. Sunt sigur că dacă, prin absurd, ar intra în vigoare o lege de genul ăsta, va fi restricţionată pentru adulţi. Pokemonii dornici de senzaţii tari îşi vor procura iarba tot cu greu, se vor ascunde în continuare de părinţi, vor fi tot cu ochii în patru după gardă. Cocalarii din cluburi vor rămâne cu pastilele şi timbrele lor, Şi nu, nu se vor gândi subit să “încerce şi altceva”. Nu-l văd pe hiphopărul de la scara A dorind subit să încerce cocaină, doar pentru că acum nu mai face bulău dacă-şi dă. Dacă vrea acum o să vrea şi atunci, dacă nu-şi permite acum n-o să-şi permită nici atunci.
Ştiţi care e marea problemă a românilor (a cetăţenilor şi a autorităţilor deopotrivă)? Nu vor să conştientizeze că există droguri în România şi că oamenii le folosesc deja. Sunt chiar printre noi. Nu doar “drogaţii ăia” care-ţi sar în ochi, ci şi oameni cu carieră, studenţi eminenţi, zugravi, contabile, biciclişti, muzicieni, jurnalişti, nesimţiţi, filantropi, gogi™, puleţi™, ţigani, negri, români, şi probabil chiar şi bloggeri. Oameni care nu fac urât, care nu te calcă pe coadă. Sincer să fiu, aş prefera să întâlnesc un ţigan fumat decât unul băut.
Şi cel mai important: faptul că se decriminalizează nu înseamnă că vom avea o obligaţie civică să ne drogăm. Va rămâne în continuare o alegere personală, aceeaşi alegere pe care o avem şi acum. Chiar credeţi că pe românul care vrea să tragă un joint îl opreşte faptul că e ilegal?
Update: pe aceeaşi temă: Năvălitorul, Radu, Tiberiu.
Ha! România, subiect de problemă matematică
September 23, 2009 – 00:30
Înainte de toate: Randall Munroe e un doctor în fizică de 25 de ani, genul ăla de om care a lucrat cu NASA înainte să termine faculta (pe bune). Totodată, e omul din spatele seriei de webcomics xkcd, pe care probabil că le ştiţi deja. Peste toate astea, e un băiat de comitet: în momentele în care dobitocii comentau ca nebunii că fur munca altuia şi o pun la mine pe site (flowchart-ul cu Computeriştii), fără să citească textul de deasupra imaginii, Randall se arăta bucuros că am făcut traducerea.
Revenind: Randall e un om foarte iubit de comunitatea reddit (pentru că e şi el geek, pentru că e deştept, pentru că e matematician şi probabil pentru că fute mai mult decât jumătate din redditori), drept pentru care a acceptat să ia parte la un interviu pentru aceasta, urmând să răspundă la întrebările adresate de către membrii reddit. Una dintre aceste întrebări a venit din partea unui român (salutări, dacă citeşti postul ăsta), şi e pur şi simplu epică: Read More
România frumoasă
August 24, 2009 – 15:49
După cum ziceam, am fost la Cheile Beuşniţei. E unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată în lume (pe primul loc ar fi Parcul Naţional Plitvice din Croaţia), şi cel mai frumos din România. Bine, nici n-am umblat prea mult. A fost a doua oară când am ajuns aici, şi sigur nu ultima. Am făcut şi poze, dar în entuziasmul meu am uitat să verific setările aparatului foto, aşa că am făcut multe poze la rezoluţie de telefon vechi: 640×480. Le puteţi vedea aici:
(sau link direct către album, aici.)
De asemenea, a făcut şi Alex nişte poze cu HTC-ul lui de-a dreptul Magic, poze care pot fi văzute aici.
Şi nu în ultimul rând, pozele lui Dan, aici.
ŞOCANT! EXCLUSIV! Am întâlnit români cu bun simţ!
August 23, 2009 – 23:44
Am fost weekendul ăsta la munte. Ceea ce explică şi lipsa mea de pe blog, n-am murit. Ei, şi cum am fost eu la munte, mai exact pe Cheile Beuşniţei, un loc atât de frumos încât aş merge săptămânal dacă ar fi după mine, am întâlnit o specie pe cale de dispariţie, dar din păcate nu protejată prin lege: românul cu bun simţ. Să vă povestesc.
Mergeam noi* cu maşinile spre unde ştiam eu că începe traseul, adică Sasca Montană. Ei, pentru că nu mai ştiam unde era poteca aia pe care am fost dus acum doi ani, ne-am învârtit între Sasca Montană şi cea Română ca un coi în căldare (mă rog, ca şapte) timp de aproape o oră. Şi până la urmă, ca nişte bărbaţi puternici ce suntem, am cedat presiunilor jumătăţilor noastre şi am decis să întrebăm un om de pe stradă. Şi ce noroc am avut.
Primul om care ne-a ieşit în cale a fost un domn de la Centrul de Informare al Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa. Zic “un domn” pentru că asta a fost, un domn. Deşi terminase programul şi pleca încetişor spre casă, s-a întors din drum, a descuiat Centrul de Informare, ne-a dat hărţi, ne-a dat pliante (foarte mişto pliantele: stufoase, groase, cu poze, hărţi, trasee, în vreo patru limbi), ne-a explicat traseele, ne-a sugerat unele, ne-a avertizat asupra altora, şi sunt sigur că dacă l-am fi rugat, ar fi venit şi cu noi până sus, la Podul Bei. A făcut toate astea fără să ceară în schimb vreo atenţie, fără să se simtă deranjat de faptul că l-am întors din drum în timpul lui liber. A făcut-o pentru că asta era meseria lui şi pentru că se citea în glasul lui că iubeşte acea zonă. Pentru cei care vor să sară cu gura şi să-mi spună că e normal să facă asta, fiind meseria lui, ţin să reamintesc că toată lumea din ţara asta e plătită să facă ceva, mai ales în turism, şi toţi o fac cu curul, căutând doar să le iasă un ciubuc. Omul ăsta chiar făcea exact ce presupune postul lui: promova turismul în zonă. Ceea ce la noi e lucru mare. Singurul meu regret e că nu am reţinut cum îl cheamă. Aşadar, dacă vei citi vreodată asta, domnule care ai ajutat vineri şapte tineri să ajungă la Potoc, te rog primeşte mulţumirile şi salutările mele.
Episodul doi a avut loc în acelaşi sat, Sasca Română. A doua zi, rămânând subit fără clisă, bere, ţuică şi pâine (campaţi fiind la dracu-n praznic), am făcut împreună cu Rob şi femeiă-sa un drum de 3 ore jumate cu tot cu o baie în Nera (pentru cei ce ştiu zona: de mai sus de Ochiul Beiului până la Păstrăvărie, de acolo la Podul Bei, de acolo prin tunele până la Sasca) pentru reînnoirea stocurilor. Am găsit aproape tot ce ne trebuia la un butic din sat, afacere de familie, singurul deschis la ora aia. Ne lipseau doar ţuica şi pâinea. Ţuica a rezolvat-o doamna: a dat un telefon şi ne-a trimis prin vecini, unde ştia ea că era bună. Cu pâinea însă era altă problemă: nu mai vindea nimeni în sat. Aşa că omul m-a urcat în Loganu-i din care răsuna în surdină Puşca şi cureaua lată şi m-a dus până în satul vecin şi înapoi. Ca răsplată n-a vrut nimic în afară de un “Mulţumesc” şi un “Bună seara”.
Deci se poate.
*noi, adică eu cu a mea Corină, Alex cu a lui Casandră, Rob cu a lui Nico-ă şi Dan, săracul :).
Vreţi să întineriţi cu vreo 20 de ani?
July 11, 2009 – 21:37
Noah, deci să vă spun
June 20, 2009 – 05:47
Vă voi povesti acum toată povestea cu Clujul. Care e de povestit. Inclusiv poveştile care au mai fost povestite o dată, ca să avem aici o anală în care să fie toată povestea cu Clujul, pe care vă v-oi povesti-o pentru că e de povestit. Vedeţi că e destul de lungă.
Aşadar, mie-mi place Clujul. L-aş vizita. Aş putea zice că e la mare competiţie cu Timişoara în top 1 al preferinţelor mele în materie de oraşe româneşti frumoase. Care-mi plac. Şi pe care le-aş habita, cum ar veni. În primul rând pentru că e frumos, mă. E frumos pentru că are verdeţuri (de care avem chiar şi noi în Timişoara), dar mai ales pentru că nu e plan. Adică dacă te uiţi în stânga-dreapta, dar şi puţin în sus, cam la vreo 25-30 de grade pe scara unghiurilor geometrice, vezi tot oraş, nu doar nimic. Dealuri, blocuri, cimitire, copaci, chestii. Chestie foarte importantă, e un peisaj care nu te plictiseşte şi face orăşelul să pară mai mare decât, să zicem, Timişoara. Deşi nu e, zice Wikipedia, deşi eu ştiam că e. În fine. Să vă mai povestesc ce mi-a plăcut.
Mi-a mai plăcut că are locuri de unde se poate vedea în toată splendoarea lui. Cum ar fi Feleacul şi Cetăţuia. Adică eu în Timişoara, dacă să presupunem prin absurd că vreau să duc vreo fată să-i arăt oraşul (gen), n-am unde s-o duc. Noi n-avem un loc înalt şi romantic din ăsta din care să se vadă noaptea luminile oraşului, iar fata să se înmoaie toată, iar eu să-i pot face chestii murdare în natură fără să deranjez pe nimeni, în afară eventual de alte cupluri care fac chestii murdare în proximitate. N-avem un loc unde să stai să cânţi la chitară şi bere în aer liber fără să-ţi aibă treaba poliţiştii comunitari chemaţi de vreun boşorog cu spirit civic. În fine, păţăşti.
Mi-a plăcut că, atunci când suni după un taxi, vine o maşină în două minute. Iar şoferul e veşnic vesel şi cu chef de vorbă. Şi mi-a plăcut că n-am avut parte de ţânţari.
Na bun, şi-acum, dacă tot am trecut de peisaje, să vă povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Care majoritatea (sau toţi?) sunt (şi) bloggeri. Păzea, urmează paragrafe cu linkuri şi cu flatări. Aşadar:
Primul pe care l-am cunoscut a fost Andrei Crivăţ, băiatul acela de milioane care ne-a întâmpinat după orele 1 ale dimineţii şi şi-a preluat rolul de gazdă la câteva minute după aceea. Voiam musai să-l cunosc şi faţă-n faţă, că mi-a plăcut tare de tot pe interneţi. Întâmplarea a făcut să ne vadă până ce probabil s-a săturat de noi, săracul (ei na, sunt sigur că nu s-a săturat, dat fiind că mai ales eu sunt un simpatic), în momentul în care a acceptat să ne salveze de la dormit prin şanţuri, devenindu-ne mamă şi tată cât timp am fost în Cluj. Şi de la proverbiala ţâţă a dânsului supt-am noi Stroh îmbătător şi bere răcoritoare. Iar dacă bârlogul lui ne-a fost a doua casă, Irish & Music Pub-ul ne-a fost a treia. Acolo mi-am petrecut multe ore din săptâmâna asta şi acolo am uitat gustul apei. Andrei, după cum ziceam că zicea el însuşi despre însuşi el, e un om serios. Poate chiar prea serios. Plus că, să nu uităm, ne-a gătit ceva atât de bun, că m-am lins pe degete în repetate rânduri de-abia aştept să încerc să recreez acasă acelaşi lucru.
A doua zi am făcut cunoştinţă cu maestrul Adi Hădean, un bucătar prea modest pentru cât am lins farfuriile alea după ce am terminat tot din ele. Ne-a îmbiat cu o pizză făcută cu suflet, o salată ce i-a lăsat Nebuloasei gura apă, plus alte delicatesuri. În plus, am încercat (şi mi-au tare plăcut) uriaşele o’sandvişuri, o’haleală rapidă exclusivă crâşmei despre care vorbeam, pentru care zic eu că merită să calci pragul şi să cobori scările Pubului. De stat la troci cu omul în sine n-am stat la fel de mult ca şi cu, de exemplu, Andrei, dar cât am stat am ajuns la concluzia că-i fain tare. Şi are felul lui special în care te seceră cu privirea-i secerătoare, dar blândă.
Tot a doua zi l-am cunoscut pe Gabi, mai zis şi Psaico, care ne-a devenit ghid ad-hoc, sfătuitor într-ale celor necesare la un moment dat, iar mai apoi tovarăş de beri. Împreună cu Psaico au mai ciocnit cu noi, joi noapte, Ruben şi Marius, plus două domnişoare ale căror adrese de interneţi încă nu le-am aflat.
Apoi, după cum ziceam şi miercuri, l-am cunoscut şi pe Gropar, un om despre care am scris deja că mi-a plăcut şi el nevoie mare, din nou unul din oamenii pe care voiam musai să-i văd pe viu şi în direct şi cu care doream să beau nişte beri. Ei, le-am băut. Iar dacă miercuri scriam că încă nu ne-am băut minţile împreună, aflaţi că a venit şi seara. Vă propun un concurs de ghiceală: ghiciţi ce fel de băuturi se află în recipientele din poza următoare (indiciu: într-unul din ele nu-i pălincă).
Acelaşi Gropar, care e şi el un băiat cum alţii nu-s, sau cel puţin nu se vând en-gros, mi-a sugerat şi o glumă cu mine în rolul principal, care mi se pare foarte tare:
Unde mănâncă sirb.net cea mai bună pleskavica? În Ovi Sad.
Şi apoi, ultimul dar nu cel din urmă, e Mishu, un băiat artist clujan, pe care-l citesc şi ascult de o bună bucată de vreme în format digital, dar pe care nu avusesem ocazia să-l ascult live. Şi tare frumos e să-l asculţi live, mor fetele după el. Se zvoneşte că are nişte ochi irezistibili şi o voce pe măsură. Plus că dacă-i merg şi în general deştele cum îi merg pe chitară, nu văd niciun motiv pentru care nu s-ar înmuia orice mândră când el cântă. Zic şi eu. Pe mine nu m-a înmuiat, căci nu-s mândră (ci superb), dar când l-am văzut şi auzit cântând am zis doar “Ni mă la ăsta ce-şi dă!”. Care-i lucru mare.
Dacă ar fi, deci, să trag linie şi să fac un rezumat al săptămânii ăsteia, aş putea să zic că “am băut şi m-am distrat”, chestie care ar putea părea adevărată, pentru că în esenţă, aşa a fost. Doar că a fost mult mai mult de-atât. Între toate nebuniile, seriozităţile şi aroganţele ce le-am făcut săptămâna asta, am ajuns la o concluzie: ardelenii nu se mişcă încet, ca-n bancuri. Noi ne mişcam la fel de repede ca ei, şi ei ca noi. Doar că, aparent, aici timpul trece mai repede. Nici n-am simţit când au trecut zilele astea. M-oi mai duce. Pentru că se ştie: mie-mi plac clujenii. I-aş vizita.
