Posts tagged: romani

“Nu ştiu ce-i asta, da’ vreau două”

Asta ziceam eu prin septembrie, a doua oară când am fost la Arsenal Park. Era vorba despre ceva carne care era de mâncare, despre care nu ştiam eu prea multe, dar arăta al dracului de bine.

Ei, aşa ceva observ că se aplică în mai multe domenii. De exemplu, magazine de electronice. În ultimele zece zile a avut loc un concurs organizat de eMAG (la care am câştigat un HDD extern de 1.5 TB, mulţumesc frumos). Din cele aproape 200 de comentarii le scădem pe cele în care participanţii se mănâncă între ei înainte de încheierea concursului, le scădem pe cele în care cei care n-au câştigat nimic fac scandal post-premiere şi cer renumărarea pozelor şi rămânem cu câteva zeci în care diferiţi cetăţeni vor şi ei un eMAG în oraşul lor.

Pe principiul “azi în Timişoara, mâine chiar şi-n Trebuci”, s-au cerut showroomuri în următoarele oraşe: Constanţa, Braşov, Suceava, Craiova, Galaţi, Oradea, Braşov, Arad, Brăila, Bistria (?), Târgu Jiu, Piteşti, Satu Mare, Buzău, Cluj (chiar dacă există deja unul, hehe) şi, atenţie, Gheorgheni (Harghita)!

Pentru cei care nu înţeleg conceptul de “showroom eMAG”, e un loc în care sunt expuse produse pentru ca-clientul să le vadă, să se joace cu ele şi apoi să facă o comandă pentru dânsele, plus un loc din care să şi le ridice după ce a făcut comanda, în cazul în care nu optează pentru curier la uşă. Nu e nici Auchan, nici Domo, să pierzi vremea prin el două ore înainte să-ţi ei un toaster sau un card pentru telefon. Nu e ofertă mai mare decât pe site şi nu ajunge mai repede decât cele 24-48 de ore în care oricum îţi ajunge, oriunde ai fi în ţară.

Dar românul vrea. Două*.

mulţam Siropel

Nesimţirea unora, la rang de artă

Miercuri am fost la Dan Badea, în No Name, căci se anunţa stand-up cu chitară. A fost mişto, am râs, chiar dacă am avut câteva probleme mari cu seara aceea. În primul rând, n-a mai fost chitară, ci doar Dan Badea, cu parte din glumele de la HBO, plus pule. În al doilea rând, a început cu cea mai veche şi mai cheesy glumă proastă din istoria stand-up-ului, cea cu avioanele şi cu “dacă cutia neagră e indestructibilă, de ce nu fac tot avionul din cutie neagră?”. În al treilea rând, unele poante am avut impresia că au fost “reciclate” de la alţii, dar nu am certitudinea asta, doar că mi-au părut cunoscute. Apoi, a încheiat cu poante parcă rupte din cele 70 de poziţii sexuale ale lui Radu. Altele, însă, nu ciordite.

Unde vreau eu să ajung, însă (m-am mai lamentat eu pe subiectul ăsta o dată): spectacolul a început cu o oră întârziere. O oră. Pentru că s-a aşteptat să ajungă toată lumea. Când am făcut rezervarea ni s-a spus să fim acolo la ora 8 jumate, ca să nu ne-o anuleze. Am fost acolo la 20:30, am aşteptat. Dan a ajuns pe la 9 fără un sfert, s-a dezbrăcat, şi-a pus un pahar cu vin şi a părut pregătit de spectacol. Sala, însă, goală. S-a plimbat puţin pe acolo, a început să vină lumea. După ora 21, ora la care trebuia să înceapă spectacolul. Cel mai bătător la ochi a fost un grup de vreo 8 pipiţe de unică folosinţă, ajunse cu 45 de minute întârziere. Patruşcinci de minute, oameni buni! Pe afişe, pe site, peste tot scria că spectacolul începe la ora 21. Cum pana mea vii lejer, ca şăfu’, cu trei sferturi de oră întârziere?

Ah, şi da, după ce la ora 22 a început spectacolul, la ora 22:30 a mai sosit un grup de cocalari întârziaţi. Pentru că “sugeţi pula, am pulovăr roz”.

Românu’ în Europa

Am fost astă seară la un restaurant/pub la care am mâncat regeşte mâncăruri direct de pe o sabie (Centimeter se cheamă, doritorii îl găsesc băgând în GPS Lenaugasse nr. 11). La un moment dat, ca orice om cu un corp funcţional, a trebuit să mă duc la toaletă, să mă scurg puţin. Ei, pentru că două din trei pisoare erau ocupate şi nu se face să te bagi între ele, am ales să intru la separeu, la buda cu colac. Deschid uşa, dau să intru, observ că e lumina stinsă. Mă uit în jur, nu e întrerupător. Mă uit afară, nici acolo. Austriacul de la pisoarul mai apropiat trăgea cu ochiul şi zâmbea pe sub mustăcioara-i. Ca un român ce sunt, m-am jenat şi am decis să nu mai caut atâta, ci să intru direct şi de-acolo cu Dumnezeu înainte, m-am gândit eu că luminez cu telefonul sau ceva. Aşa că intru.

Şi pac, se aprinde lumina.

Omul cu wurştii

În faţa primăriei din Viena e un bâlci foarte frumos. Copii, bunici, alea. Printre astea, un stand de wurşti care miroseau foarte bine. Vrem. Noah, ce luăm? “Io vreau unu din ăla, tu ce vrei?” “Tot unul din ăla” “Eu vreau unul din ăla”. După vreo două minute ne hotărâm, îi atragem atenţia wurştierului şi încercăm să-i explicăm: “Fünf d-ăia; ein d-ăla und vier d-ăilalţi, bitte”.

Vânzătorul: “Deci patru din ăştia şi unu’ din ăla?”

Look of disapproval

Românul e un mâncăcios

Eu am observat de ceva vreme că românul pleacă în vacanţe doar ca să mănânce. De câte ori nu vi s-a întâmplat să întrebaţi pe cineva cum a fost vacanţa pe litoral, iar primul răspuns să fie “vai, da’ cât am mâncaaaaat…”. Sau să întrebaţi cum a fost în cine ştie ce ţară, iar răspunsul să nu fie, “ioai, câte-am văzut”, ci “ioai, am mâncat rechin”.

Pentru că românul e născut ca să mănânce. Pleacă în vacanţe ca să-şi umple burdihanul. Studiu de caz: anul trecut, babacii au plecat în Antalya, la ceva all-inclusive, cu nişte prieteni. Unul din ei şi-a făcut un scop din a mânca toată ziua, orice. Până nu avea stomacul la limita plesnirii, nu se oprea. Stătea o oră şi mânca iar. “Hai mă, mâncaţi şi voi, că e gratis”. Sau “ai dat banii degeaba, fraiere, uite ce puţin mănânci”. Dacă nu ar fi urlat nevastă-sa la el, ar fi băgat şi în buzunare. Ar fi băgat şi în bagaje, să aducă în România. Că e gratis, iar noi nu prea avem mâncare în magazine, iar aia pe care o avem e la preţ de somon.

Ei, ultima chestie pe care mi-a povestit-o mama m-a lăsat mască. Ai mei vor să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în Austria, la o pensiune undeva între munţi, la 80km de Elveţia, 20km de Italia, cică zici că-i raiul pe pământ acolo. Au vrut să-şi ia şi nişte prieteni cu ei, căci au câţiva. Ei, prietenii respectivi au ţinut-o sus şi tare că ei vor la Râşnov, nu în Austria. Chiar şi după nişte calcule din care a rezultat că vacanţa în Austria ar costa (cu tot cu drum, chestii, alea) cu doar 50 de euro mai mult ca cea la Râşnov. De ce? “Da mă, da’ la Râşnov ai o masă în plus”.

Cum parchezi corect un BMW

1. Se dă o tură prin parcare pentru a se verifica dacă sunt locuri de parcare libere.
2. Se ignoră locurile de parcare libere.
3. Se parchează total ampulea, într-un loc nici măcar aproape de intrare.
4. ???
5. PROFIT!!!

Foto: Read More »

Că veni vorba…

…de români şi concerte: că aproape niciun concert la români nu începe la ora la care e anunţat, ci cu cel puţin jumătate de oră întârziere nu mai e un secret pentru nimeni. Dar publicul de ce vine cu întârziere la concert? Să fie acesta cauza întârzierii concertelor? Sau poate efectul? Românul vine mai târziu la concerte pentru că acestea încep mai târziu, sau acestea încep mai târziu pentru că în prima jumătate de oră nu au pentru cine cânta?

Şi cel mai important, ce a fost mai întâi, românul sau concertul?

Românul şi concertele: reprimarea distracţiei

Vineri, la IRAF (despre care nu ar prea avea sens să scriu în detaliu acum, că a cam trecut – însă Zdob şi Zdub au fost incredibil de mişto, iar trupa timişoreană Popa Şapcă a fost cea mai frumoasă surpriză muzicală românească de mulţi ani încoace) am realizat o chestie: exclamaţia mea “mamăăă, ce ştiu străinii ăştia să se distreze” e greşită. Cea corectă ar fi “mamăăă, românii nu ştiu deloc să se distreze”. Pentru că tind să cred că doar românii au o problemă cu distracţia, restul fiind oameni normali.

Puţina mea experienţă cu festivaluri de prin străinătăţi m-a uimit, în primă fază: “dincolo” lumea dansează, râde, zâmbeşte. Încă dinainte de concertul în sine. Căci da, în continuare mă refer la concerte. Românul are o problemă cu distracţia: nu e obişnuit să o aibă, astfel are reţineri când vine vorba de destrăbălare muzicală. Se uită în jur: ah, nu mai dansează nimeni, doar n-oi fi eu ăla prost. Dacă or să înceapă toţi să râdă de mine? Poate, de fapt, nu e de dansat, doar mi se pare. Aşa s-a întâmplat vineri, la Popa Şapcă, o trupă la care nu ai cum să stai jos. Se vedea pe faţa tuturor că vor să se mişte, indiferent că vor să danseaze lasciv sau să-şi dea coturi în gură cu pletosul de lângă. Abia la ultimele două melodii s-au mai ridicat unul-doi să mai dea din gioale, oricât de mult i-ar fi îmbiat băieţii de pe scenă. Vreo două gagici s-au ridicat, s-au gândit să se ducă în faţa scenei, să se rupă acolo, după care au renunţat, în momentul în care s-au uitat în jur şi au văzut zeci de perechi de ochi aţintiţi asupra lor. Asta e problema românului: caută validarea altor români.

Apoi, “dincolo”, lumea zâmbeşte. Dacă ceri unui om un foc, stă de vorbă cu tine, nu îţi întinde o brichetă în scârbă. Dacă îi lauzi pălăria, nu se uită ciudat la tine şi nu se trage în spate, crezând că vrei să-l baţi şi să i-o furi. Acolo faptul că oferi unui străin o bere nu înseamnă automat că eşti mort de beat şi dai de băut la tot cartierul. Pur şi simplu, “dincolo” oamenii nu sunt români. Şi chiar dacă sunt români, se tratează.

Muncind din greu

Fotograf la o nuntă, muncind din greu.

FYI, fotograful ăla e fratele, hehe.

Replica zilei

“Oh, you’re from Romania? I know a couple of Romanian guys. They’re all in prison.”

- o olandeză, la Sziget.

Creative Commons License