Ea e cu patru ani mai în vârstă ca mine, dar cu toate astea, o iubesc şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Pentru că doar cu mine se înţelege, doar eu pot să o îmblânzesc. Doar cu mine se poartă aşa frumos, doar cu mine se simte confortabil şi se linişteşte. De obicei e foarte neastâmpărată. Chiar nărăvaşă, aş putea zice. Doar eu ştiu să-i apăs butoanele aşa cum vrea.
E a mea deja de vreo doi ani. Se vede că e trecută puţin prin viaţă, nu mai arată ca în tinereţea ei trecută puţin prea repede. Au început să îi apară ridurile, ochii nu îi mai lucesc aşa cum ar trebui, a încetat să mai fie aşa îngrijită ca una tânără.
Dar asta contează prea puţin. Mă primeşte înăuntrul ei aproape zilnic, şi Dumnezeule!, ce bine mă simt acolo… Poate nu la fel de bine ca atunci când sunt cu roşcata mai tânără, poate chiar şi mai puţin bine decât atunci când negresa, şi mai tânără, e doar a mea. Dar mai presus de fizic, inima mi-e tot la ea. Când sunt cu ea, parcă sunt născut din nou. Ea m-a învăţat toate tainele, ea m-a făcut bărbat adevărat.
Poate părea ciudat unora că uneori o mai ia şi tata la câte o tură sau că din când în când îl mai iau şi pe frate-meu să o călărim împreună, dar, la o adică, ea e Dacia mea şi o tratez cum cred eu de cuviinţă.
