Am fost la Plai, deci. Doar vineri, din motive bine întemeiate, dar mă bucur că am reuşit să ajung şi măcar atât. Pentru că:
Am ajuns puţin după ce a început Sainkho Namtchylak (ah, ce greu e de scris numele ăsta), o fată cu ochii mijiţi, din Tuva (undeva între Siberia şi Mongolia, la 4000 de metri altitudine), care a cântat mişto tare. Ajutată de încă un om, care şi-a asumat şi responsabilitatea negativelor, şi cea a vocii masculine, muzica ei a fost o combinaţie de beat-uri “la zi” şi muzică de şamani. Nu auzisem de ea până acum (lucru deloc anormal când vine vorba de Plai), dar mi-a plăcut. Trippy.
Apoi au urmat Farfarello. Cu Ulli Brand la chitară (nu mi-a venit să cred ce poate face un singur om dintr-o chitară acustică) şi Mani Neumann (“violonistul diavolului”, care a cântat o vreme cu Phoenix), susţinuţi la bas de nimeni altul decât Ioji Kappl, muzica celor trei m-a lăsat mut de uimire. Fără tobe, clape, chitări electrice, cei trei artişti au susţinut un concert de o oră jumătate care, dacă nu te-a ridicat de pe scaun, te-a făcut cel puţin să dai din picioare, în timp ce ochii îţi erau aţintiţi asupra lor. Finalul concertului s-a lăsat cu un public ridicat în picioare şi un bis cerut de câteva minute bune de aplauze. Cea mai frumoasă surpriză muzicală din ultima vreme, pentru mine.
Seara a încheiat-o cea pe care o aşteptam eu: Esma Redzepova. Acompaniată de Ansamblul Teodosievski, Esma ne-a oferit un concert puternic, cu muzică balcanică “ca la mama ei”, de la mama ei. Publicul a reuşit să stea jos doar câteva minute, după vreo două melodii dezlănţuindu-se în dans, umplând tot spaţiul din faţa scenei. Chiar dacă anul trecut mi-au plăcut mai mult Fanfare Ciocârlia, nu pot decât să mă bucur că am ajuns, în sfârşit, să văd un concert de-al ei chiar în Timişoara.
A fost a patra ediţie Plai şi a patra la care am participat şi eu. De ce îmi place: pentru că e plin de muzică pe care nu am multe şanse să o descopăr în alte locuri. E festival de world music, adică un fel de muzică populară/tradiţională din diferite colţuri ale lumii, muzică rar strânsă la un loc într-un singur festival (altă opţiune ar fi scena World Music de la Sziget), din câte ştiu cam singurul festival dedicat din Europa. Plus că e un festival lejer, prietenos, cum ne şade bine nouă, timişorenilor, într-un loc liniştit şi încărcat cu tradiţie şi istorie: Muzeul Satului Bănăţean. Plus că nu este atrăgător pentru cocalari, hipsteri, pokemoni, emoişti, ciorditori, nesimţiţi şi fiţari.
A+++ WOULD VISIT AGAIN!
) şi încă nişte lume (vă salut tare).
