Astăzi, coborând din troleibuz, am simţit, pentru câteva secunde, “magia sărbătorilor de iarnă”. Nu, nu erau brazi la vânzare, nu erau împodobiţi stâlpii cu beculeţe, nu erau oameni cu căciuli de Moş Crăciun, nu erau vitrine ornate cu zăpadă artificială. Nu era gheţuş, nu era nebunia cumpărăturilor, nu erau tramvaie tematice, cu rute gratuite. Nu erau copii patinând pe trotuar, nu erau promoţii la Coca-Cola. Nu era zăpadă, nu era lume grăbită să ajungă acasă, nu erau studenţi din alte părţi cu bagaje făcând autostopul spre Lugoj, nu erau instalaţii de beculeţe cu şapte melodii.
Nu. Cineva aprinsese un chibrit. Mirosul de fosfor combinat cu cel de seară de iarnă era exact mirosul pocnitorilor şi artificiilor cu care se umple Timişoara iarnă de iarnă.
