Bătrâna e legendara mea Dacie 1300 din ’82, pe care se ştie deja că o iubesc tare. O mai cheamă, după preferinţe, Săgeata Albastră (gluma stă în “săgeată”, pentru că albastră chiar e), Sîrbmobilul (pentru că e a mea, ofcors, şi pentru că am număr de şmecher la ea, anume TM 85 SRB), Park Place, pentru că are discobol agăţat de retrovizoare sau Băga-mi-aş Pula-n Tine De Rablă, Acu Crăpi?, din motive lesne de ghicit. Urmează câteva din păţaniile prin care am trecut împreună.
Când am adus-o de la fostul ei proprietar, adică ceva unchi de al meu care-şi luase Logan şi mi-a făcut-o cadou, pe ideea fluturaşilor pe care-i primeşti pe stradă (“Ia, aruncă tu ăsta”), a condus-o tata de la Reşiţa la Timişoara. Era să rămână fără o roată, pentru că se slăbiseră prezoanele.
Apoi, despre jigler cred că nu e cazul să povestesc. În schimb, o să vă povestesc despre ştergător. Eram eu, deci, pe Ialomiţei, acum vreo două ierni, pe o ninsoare din aia odioasă, noaptea pe la ora 3, cu mucii îngheţaţi în maşină, cu mănuşile pe mâini şi fularul pe bot, ştergând sistematic geamul cu mâneca de la geacă, pentru că dezaburirea era în concediu. Şi fumând, ca să am pretext să ţin geamul crăpat să se mai dezaburească puţin. Ei, şi cum mergeam eu aşa, frumos, gonind ca nebunul cu peste 20 de kilometri la oră, rămân fără ştergătorul din stânga, adică cel al şoferului. S-a supărat, a făcut stânga-dreapta-stânga-dreapta şi a zburat. Şi îmi cam trebuia, că pe cel din dreapta îl pierdusem cu două zile în urmă şi aveam o bănuială cum că şoferii adevăraţi conduc cel mai bine când văd pe unde. L-am recuperat, după ce am pus o frână finuţă care m-a băgat pe contrasens, căci era gheţuş.
Altădată, venind de la Lugoj, era să luăm foc. S-a rupt furtunul ăla infect care alimentează carburatorul. Şi deci de fiecare dată când călcam acceleraţia, benzina stropea frumuşel tot motorul şi toate maţele alea de sub capotă care nu ştiu cum se cheamă, căci sunt un finuţ, eu mân şi sun.
De Anul Nou, 2007-2008, puţin înainte miezul nopţii, Rob a rămas cu schimbătorul în mână, iar trecerea dintre ani era să-l prindă pe Tudor băgat sub maşină, legându-l cu sârmă.
După Revelion, ambreiajul a ajuns în aşa hal încât abia-abia pornea. Am cronometrat, prindea suta în fix 5,7 minute, dacă nu se îneca între timp.
Cel puţin de două ori pe lună mi se rupe mânerul de la uşă, cel interior. De vreo trei luni nici nu m-am mai obosit să-l repar. Becurile de marşarier nu merg de cel puţin un an. Motorul e copt. În ultima vreme e ca o nevastă, porneşte doar dacă o rogi frumos şi te umileşti puţin în faţa prietenilor tăi.
Şi nu în ultimul rând, cu ea eram când am rămas fără permis.
Leapşa vine de la Tomata cu scufiţă, şi mă întreabă care sunt versurile care mă reprezintă.
“Innocence and arrogance entwined in the filthiest of minds”
Aş zice eu că e cel care mă reprezintă cel mai bine, în general. Vine de la The Last Shadow Puppets – My Mistakes Were Made For You.
Cât despre ceva de moment, îmi pare rău să te dezamăgesc, Tomato, dar nici eu nu sunt mai vesel:
I was happy in the haze of a drunken hour, but heaven knows i’m miserable now
I was looking for a job, and then i found a job, and heaven knows i’m miserable nowIn my life, why do i give valuable time to people who don’t care if i live or die?
Two lovers entwined pass me by, and heaven knows i’m miserable now
I was looking for a job, and then i found a job, and heaven knows i’m miserable nowIn my life, oh, why do i give valuable time to people who don’t care if i live or die ?
What she asked of me at the end of the day, Caligula would have blushed
“Oh, you’ve been in the house too long” she said and i naturally fledIn my life, why do i smile at people who i’d much rather kick in the eye?
[trilu-audio]http://www.trilulilu.ro/peste9000/0b715e0c9374bd[/trilu-audio]
(The Smiths – Heaven Knows I’m Miserable Now)
Edit: uitasem să o dau mai departe :”>
Dragă RDS,
Am avut o relaţie lungă, de mai bine de un an. După care am început să nu-ţi mai acord atenţie şi m-ai părăsit. Nu mi-a părut foarte rău, nu am suferit foarte mult, pentru că m-am ataşat foarte repede de UPC, chiar dacă era, de drept, al fratelui. O vreme ne-a fost bine împreună. Chiar dacă nu e cel mai prietenos internet, măcar mă lăsa să mă joc şi la “uşa din dos”, wink wink, adică să postez pe 4chan.
Pentru o bună bucată de vreme am fost îndrăgostiţi. Ca doi copii. Viteză pe extern deloc de neglijat, stabil, tot ce vrei. După care ai revenit. Ca un prost, nu te-am acceptat chiar atunci. Am tărăgănat, am tot zis că “mda, mai vedem”, a rămas să stăm de vorbă ba mâine, ba săptămâna viitoare. Între timp şi relaţia mea cu UPC-ul a devenit din ce în ce mai puţin roz: a început să-mi limiteze viteza la torenţi, au început să o ia razna DNS-urile, n-a mai vrut să se joace cu mine decât dacă era de faţă şi frate-miu (ceea ce e prea de tot, să fim serioşi), a refuzat până şi să-mi ruleze cursiv clipuri lo-def Trilulilu şi Youtube. Se zice că ar fi mai bine cu bandă strâmtă, dar să ştii că nu e chiar aşa. Tot mai bine era cu tine, cu linia ta largă şi fierbinte de la atâta trafic…
Dar de astăzi te am din nou. Ce dor mi-era de zecii tăi de mega bandă de download la torenţi, peering-ul tău cu Apple.com, ip-ul tău rutabil, ping-ul <10ms… Ai fost şi vei rămâne cei mai buni interneţi pentru mine, la bine şi la rău.
Te iubesc, RDS, şi promit să fac tot posibilul să nu ne mai despărţim niciodată.
Mi-am dat seama la ce folosesc alinturile într-o relaţie: te opresc să zici numele greşit. Nu neapărat în timpul sexului sau al dulcegăriilor, căci dacă în acele momente începi să confunzi persoana, e grav. În schimb, în timpul certurilor, când îţi vine să urli la ea, tinzi să zici numele vreunei foste, pentru că da, când sunt nervoase, femeile sunt acelaşi animal, indiferent de rasă, culoare a părului sau mărime a sutienului.
Aici intervine alintul. “Băi, ce mă poţi enerva… ăăă, iubita! Eşti culmea!” sau ceva între liniile astea. See? Problem solved. Deşi şi aici poate interveni o problemă:
Ţin minte şi acum prima mea melodie preferată. Cum aş putea să o uit, de fapt, când e o melodie atât de bună? Aveam vreo 5 ani, îmi primisem primul meu walkman şi ascultam în draci Falco – Rock Me Amadeus. Am început cu bine, deci. Mai încolo ştiu că aveam o problemă cu Meat Loaf – I Would Do Anything For Love şi cu melodia din genericul de la Telecinemateca. O mare perioadă a copilăriei mele, gusturile muzicale mi-au fost influenţate mult de părinţi, în special tata, care mi-a deschis apetitul pentru Queen, Barry White, Ray Charles, Dire Straits, Deep Purple şi alţi mari artişti.
Declinul a venit după aceea, când a apărut Atomic. Dacă până atunci eram mare fan Aerosmith, Michael Jackson (singurele două CD-uri pe care le aveam, vremuri grele băi), Metallica (avea mama o casetă cu Nothing Else Matters, One, Until It Sleeps pe care o asculta zilnic de câteva ori), Bon Jovi, Sarmalele Reci şi Timpuri Noi (încă am la loc de cinste caseta cu Timpuri Noi Unplugged, din ’94), după ce a apărut Atomic-ul m-am lăsat dus de val şi am început să ascult toate bălăriile la modă. În clasa a şasea eram mare fan Genius, Backstreet Boys, Erasure şi New Kids On The Block.
Apoi, cu ajutorul mamei mele care mi-a făcut cadou o casetă cu B.U.G. Mafia, fără să ştie ce anume cântă ei, am devenit hip-hopper. Am început cu Mafia şi am continuat cu tot ce puteam face rost: La Familia, R.A.C.L.A. (a căror album Rimedebine îl consider şi azi poate cel mai bun album rap românesc), Getto Daci, Morometzii, Paraziţii, Don Baxter, Royala Mare, Marijuana, Da Hood Justice, Il-Egal. Bine, nu m-a ţinut mult, pentru că am trecut rapid la muzică gălăgioasă.
Când am început liceul eram deja mare ascultător de Korn, System Of A Down, Soulfly, Guano Apes, H.I.M., Limp Bizkit şi, în principiu, cam tot ce prindeam la MTV şi avea chitări.
În clasa a zecea, după o foarte scurtă trecere prin lumea house-ului, trance-ului şi în general a muzicii “dă club”, am descoperit sentimentele adolescentine şi am început să ascult muzică în care era vorba despre dragoste. Vama Veche, Viţa De Vie, Cargo, Iris, tot ce se putea.
Iar apoi am trecut puţin prin punk, rock, ska, îndreptându-mă încet, dar sigur, către muzica britanică. Acum vreo doi-trei ani descopeream The Cure, Sonic Youth, The Smiths, Porno For Pyros, de la care am deviat încetişor spre indie-pop, indie-rock, post-punk revival şi dracu’ mai ştie cum se cheamă genurile.
Iar în prezent? Sunt mare fan Arctic Monkeys, The Kooks, The Killers, The Last Shadow Puppets, Damien Rice, Travis, Oasis, Muse, MGMT (asta în particular) şi indie în general. Nu aş putea enumera toate melodiile şi numele care-mi plac în ultima vreme, pentru că sunt mult prea multe, dar dacă aruncaţi o privire în categoria “muzică“, cam astea ar fi preferinţele mele de un an încoace.
***
Asta a fost o leapşă de la Ale (mulţam tare, îmi plac mult lepşele muzicale), şi merge mai departe la Oana (promit că mă ocup şi de leapşa de la tine cât de curând).
Azi nu e cea mai frumoasă zi a mea. Am dormit vreo două ore azi-noapte, iar când m-am trezit, eram atât de rupt încât m-am speriat de două ori de pasta de dinţi.
Am ieşit din Timişoara pe la 10:30. Azi-dimineaţă, adică. Pentru că eram singurul din maşină fără permis, am fost exilat pe bancheta din spate. Ceea ce mi-a prins bine, m-am lăfăit ca boierul, eu şi tehnologia mea. Căci da, am plecat la drum pregătit sufleteşte de o plictiseală de 5 ore. Am luat la mine mp3 player-ul plin cu muzică, cu baterie nouă, giugiuc. Apoi laptopul, încărcat bine, dar cam inutil în maşină, din cauză de lipsă de interneţi, soare în ecran şi cele. Şi cireaşa de pe tort, mi-am umplut Digimobil-ul cu ultimele 7 episoade din House (căci da, mai am puţin şi ajung la zi), codate, evident, la rezoluţie de căcat, pe un ecran penibil de mic, la căşti. Dar ştiţi cum e, dacă cei cu iPod pot, trebuie şi noi, muritorii de rând să putem.
În fine. Am ajuns. La bunici, adică, în Satu Mare. Momentan mi-e atât de rău, din cauză că m-am îndopat ca un purcel, îmi arde buza după o ţigară, dar aici e mai complicat, am băut o pălincă cum numa’ aici bei, mă, am mâncat prăjituri peste prăjituri, iar acum mi-am luat laptop-ul la etaj, cu scopul clar de a fura interneţi de la wireless-ul vecinilor, cărora le mulţumesc pe această cale că există, chiar de sunt ungur şi moldoveancă. Sau poate cu atât mai mult că.
O să mă culc devreme azi, din cauză că sunt într-un oraş atât de plictisitor. Îmi cam lipseşte mândra, dar nu e panică. Aici e frig. Vin imediat.
Ieri s-a împlinit un an de când Ovi mi-a promis că va scrie în mine tare, şi văd că s-a ţinut de cuvânt
Vă salut pe toţi cei care mă citiţi în regulat, neregulat, regulaţi şi neregulaţi, veseli sau trişti, beţi sau treji, pe toţi care aţi ajuns, ajungeţi şi veţi ajunge întâmplător pe la mine, pe toţi care căutaţi mizerii pe interneţi, pe toţi cei care mă citiţi de la lucru, de prin cămine, de prin şcoli sau de acasă. Să ne citim mai mulţi ani de-acum înainte!
– Blogul lui Ovi, în vârstă de 1 an.
Scuze, vin de la băută.
Pentru că sunt un ipocrit, bineînţeles. Eu, cel cu gura mare, eu, cel împotriva condusului cu alcool la bord, am fost depistat frumuşel cu mai mult de 0.00 alcoolemie în aerul expirat. Nu a fost mult, nu eram beat, m-am gândit că nici nu mai expir alcool, dar aparent nu e aşa uşor. Nu ştiam, a fost prima dată când conduc după ce servesc. Şi mai mult ca sigur şi ultima, că la norocul meu…
Am plecat din Bunker pe la 4 fără ceva şi, sigur pe mine, am plecat cu maşina, deşi voiam să o las în Unirii. M-am gândit că mi-e greu să fac mâine încă un drum ca să o iau. Ei, uite că de acum, timp de cel puţin 30 de zile şi cel mult 90 (asta depinde dacă rezolv cu o cerere reducerea pedepsei) voi fi nevoit să-mi fac piciorul frumos, mergând pe jos. Pentru că m-au oprit domnii poliţişti pe Popa Şapcă, la Praktiker în parcare şi mi-au reţinut permisul pentru 3 luni.
Nu sunt nervos, pentru că m-am băgat singur în asta. Chiar mai mult, poliţaii au fost foarte profesionişti şi bine crescuţi, ca niciodată. Atât doar că mă simt ca şi cum am rămas fără o parte din bărbăţie.
