Circulă pe interneţi zilele astea articolul cu puştiul de 13 ani care foloseşte timp de o săptămână un Walkman şi nu-i vine să creadă cât de groaznic era. Plus că nici nu ştie să-l folosească. După o săptămână e bucuros să scape de el şi să se întoarcă la iPod-ul lui. Oarecum îl înţeleg, dar nu pot fi de acord cu următoarea chestie:
I’m relieved that the majority of technological advancement happened before I was born, as I can’t imagine having to use such basic equipment every day.
Ce fraier. Ştiu că zic des asta, dar de data asta chiar sunt serios: şi-a ratat copilăria. Să vă explic.
Aveam cam 5 ani. Abia ce îl împuşcaseră pe Ceauşescu, toată lumea îşi cumpăra chestii pe care nu le putea cumpăra cu un an înainte. Tata cumpărase un magnetofon Rostov (pe care l-am nenorocit împreună cu frate-miu acum vreo 5 ani) şi două boxe Jazz Hi-Fi (care funcţionează şi în ziua de azi, ca noi), ţin minte că, împreună, l-au costat 10.000 de lei, în 1990. Eu voiam neapărat un casetofon cu căşti. Nu ştiam că-i zice Walkman (am aflat mai încolo, relativ: îi ziceam Ocmen), nu ştiam ce înseamnă “portabil”, dar eu voiam un casetofon cu căşti. Şi m-au dus ai mei la BDK, pe strada Paris, lângă Comtim (ehei, ce vremuri), să-mi ia casetofon cu căşti. Mi l-a arătat tata pe raft, m-am uitat la el şi l-am întrebat “dar… aia e doar o cască, nu?”. Am înţeles până la urmă că drăcia aia mică, efectiv cât o casetă, e de fapt scula în care bag căştile. Apoi am văzut pentru prima oară căştile, mi le-am pus pe urechi şi am refuzat să le mai dau jos. Erau puţin mai mici ca un dop de Prigat, şubrede, acoperite de câte un burete negru care s-a făcut pierdut după vreo două zile, legate împreună de o lamă metalică ce-mi înconjura capul.
Ţin minte prima melodie care mi-a intrat în cap şi nu mi-a mai ieşit. Prima mea melodie preferată.
Da. Falco, Rock me Amadeus. Nu înţelegeam nimic din ea. Nu conta că era în nemţeşte, pe vremea aia nu ştiam nicio limbă străină. Înţelegeam doar Amadeus, Amadeus, Amadeus etc. Îmi spusese tata că era vorba de Mozart, dar nu înţelegeam ce şi cum. Ascultam doar melodia asta “pe repeat”, imaginându-mi că alerg pe acoperişul unui bloc. Nu ştiu de ce, nu cred că ştiam nici atunci.
După alte câteva Ocmăne, a venit momentul progresului tehnologic. Pe la vreo 15 ani am primit cadou primul meu aparat portabil de cântat în urechi digital. Anume, CD playerul portabil. Era ceva brand ştift, Tevion parcă. Era gri, era destul de gros şi avea un display mic pe care era afişat doar numărul piesei care rula în momentul respectiv. Volumul se ajusta printr-un potenţiometru, nu prin butoane. Sărea de fiecare dată când coboram mai brusc o bordură, deci numai portabil nu se numea. Iarna îl purtam în buzunarul de la geacă, motiv din care toate gecile mele aveau buzunarul din dreapta lărgit şi rupt. Vara îl purtam în ghiozdan. Am rupt multe perechi de căşti dându-mi jos ghiozdanul şi uitând că CD playerul e în el. Până la urmă s-a stricat iremediabil.
Iar apoi a început. A venit era mp3 playerelor. Culmea, din astea am avut mai multe, dar nu îmi pot aminti care a fost primul, sau când. Sau câte. Cam ca şi cu femeile, hehe. Ştiu că am avut unul de 256 de mega. Eram în lumea mea, ascultam zeci de melodii pe el. Aceleaşi zeci, că încă era USB-ul vechi, cel încet, la putere, şi-mi era silă să tot schimb muzica. Am primit o lovitură sub centură când prietena mea de atunci s-a întors din ţările calde cu unul de 512 mega. Şi de firmă, nu aşa, un Samsung frumos foc. După care am avut eu unul de 512. Prietena, care între timp a devenit fosta, nu l-a mai schimbat, îl foloseşte cu drag şi azi. Dar eu l-am schimbat şi pe ăsta. Am avut de 1GB. După care am trecut la telefon cu suport mp3, după care la alt telefon. Azi ascult doar la Sony Ericsson-ul care tocmai ce mi s-a stricat. Şi nu mă simt aşa bine ca în tinereţe.
Nu mă simt aşa bine ca atunci când nu dădeam jos nici măcar un minut Ocmenul de pe urechi, în casă. Nu mă simt aşa bine ca atunci când voiam să ies afară cu Ocmenul, iar mama nu mă lăsa pentru că îi era teamă că mă bat ţiganii şi mi-l fură. Avea şi motive, locuiam într-o zonă nu chiar lipsită de incidente. Nu mă simt aşa bine ca atunci când alergam după autobuz cu căştile pe urechi, se oprea CD-ul în ghiozdan din cauza mişcărilor bruşte, eu mă opream din fugă ca să-i dau răgaz să pornească iar, nu cumva să se strice, şi pierdeam autobuzul. Nu mă simt aşa bine ca atunci când am schimbat bateriile la CD player şi am rupt capacul ce le acoperea, fiind nevoit să le prind cu scoci de atunci încolo. Nu mă simt aşa bine ca atunci când mi s-a rupt clama care ţinea închisă uşa de la CD player, urmând ca sistemul de închidere să fie format dintr-o bucată de bandă izolatoare. Nu mă simt aşa bine ca atunci când ţineam efectiv chefuri monstru doar cu un CD player portabil legat la un amplificator. Şi niciodată, de la Ocmenul meu încoace, nu am mai alergat pe acoperişul vreunui bloc în propria-mi casă.
Aşa că, dragă Scott Campbell, tinere englez de 13 ani, eu înţeleg că iPod-ul tău are shuffle şi nu e mare cât o cărămidă, dar poţi să te speli pe cap cu el. Dacă nu ţi-a dat niciodată un motiv de a-ţi aminti de muzica de pe el, ţi-ai ratat copilăria.
