-
La fiecare abonament, un iPhone 4S gratis!
-
Reţelind
Posts tagged: masini
Cum şi de către cine sunt folosite scuarurile din faţa Tribunalului?
March 19, 2009 – 15:36
Codul bunelor maniere pentru pietoni
December 17, 2008 – 19:36
Voiam să scriu de o vreme însemnarea asta, dar am aşteptat să-mi recuperez permisul, să nu fiu ipocrit. Aşadar, urmând nişte îndrumări simple, ŞI TU poţi supravieţui mai mult pe şoselele patriei.
1. Dacă e noapte şi, pe deasupra, plouă, evită îmbrăcămintea închisă la culoare. Nu toţi şoferii văd în infraroşu. Între faruri reflectate în şoseaua udă, lumini stradale reflectate în şoseaua udă şi stropi de ploaie pe parbriz, e foarte uşor să confunzi o formă neagră cu, să zicem, nimic.
2. Dacă totuşi porţi haine închise la culoare noaptea, pe ploaie, evită să treci strada în fugă sau prin mijlocul drumului, ca boul. Pentru că avem destule treburi la care trebuie să fim atenţi, pe aşa o vreme, iar o umbră apărută din neant în mijlocul drumului nu e foarte uşor de evitat, mai ales când asfaltul e alunecos.
3. Dacă mă opresc înaintea trecerii de pietoni şi te las să treci, treci! Nu îmi fă semn să trec eu, că tu ai timp. Erai pe trecere, aveai prioritate, am oprit, acum du-te-n treaba ta. De aia am oprit, nu ca să-ţi cer voie să trec.
4. Dacă vrei să treci strada, fă-o. Nu te plimba un minut întreg pe trecerea de pietoni, uitându-te de sus la mine, doar pentru că e dreptul tău să treci pe acolo şi e ilegal să trec peste tine. Rişti să fii claxonat, înjurat, speriat, iar în cazul şoferilor de BMW şi Dacie roşie, chiar bătut.
5. Dacă vezi că clipeşte lumina verde a semaforului pentru pietoni, nu te grăbi să traversezi o stradă cu două benzi pe sens. Nu o să reuşeşti să o faci în timp util şi rişti să fii călcat de şoferii care sunt atenţi la semafor, nu la vaca care trece în fugă pe roşu.
6. Dacă ai copil mic, nu traversa cu el DECÂT pe trecerea de pietoni, la culoarea verde a semaforului, dacă e cazul. Asta mă oftică cel mai tare: să văd părinţi cu copil de 2-3 ani de mână, trăgându-l după el în fugă prin mijlocul străzii. Băi, în primul rând, pruncul n-are nici o vină. E încă mic, nu ştie pe unde se trece şi pe unde nu. Dacă vine moşulică chior cu Dacia lui rablagită, tu treci prin mijlocul străzii împingând un cărucior, frânele moşului n-au mai fost schimbate de prin ’81, iar reflexele lui nu mai sunt ca în ’52, ce te faci? A cui e vina că moare copilul ăla? Şi în plus, îţi înveţi prost şi plodul, în momentul în care-l tragi de mână printre maşini. Să nu te miri dacă peste 7-8 ani o să îl hrăneşti printr-un pai, pentru că a decis el subit că poate traversa după cum traversează tata.
Deci, pietonule, te rog fă-mi viaţa mai uşoară mie şi mai lungă ţie. Mulţumesc anticipat.
Viaţa e roz, şi roz este lumea toată…
December 6, 2008 – 02:59
Zoso, ţi-am găsit zoasa!
Am tot văzut-o prin oraş, cu precădere la Mall, fată. E o bombonică blondă numai bună de hi5, umblă tot timpul cu un câine rahitic după ea, iar uneori are şi o companioană cel puţin la fel de blondă.
Pardon de calitatea pozei, e recesiune şi nu-mi permit megapixeli în plus la telefon.
Sportul meu de performanţă – leapşă
October 17, 2008 – 19:44
A ajuns şi la mine, datorită Oanei, leapşa iniţiată de Premiile Ioan Chirilă.
Aşadar, sportul meu de performanţă. E mai multe, ca să zic aşa. Adică au fost mai multe. A fost bicicleta, la un moment dat. De pe la 12 ani, până puţin după 18, am fost nedezlipit de bicicletele mele. Mai întâi am avut o semicursieră chinezească, şubredă şi cu tendinţe de a se strica des, pe care o călăream toată ziua. Mă duceam cu ea la şcoală, mai apoi în grup, cu prietenii, prin parcurile din Timişoara, apoi am prins curaj şi am lungit plimbările, până după Dumbrăviţa, la pădure, lângă balta care acum nu mai există, acolo unde se ţinea Festivalul Motocicliştilor acum câţiva ani (poate şi acum, nu mai ştiu), până la Giarmata, Ghiroda, Metro. Mai apoi aceasta a fost bicicleta cu care mă deplasam zilnic câţiva km dus şi aceiaşi câţiva întors până la marea mea iubire din liceu. Aceasta a fost bicicleta pe care o duceam în braţe până la etajul 5, să leg de grilajul scării din faţa uşii ei, pentru a nu fi furată. Aceasta a fost bicicleta pe care a luat-o fratele la “reparat” şi a făcut-o bucăţi. Dar m-am răzbunat şi eu pe el, involuntar, monopolizând bicicleta lui (o frumuseţe de bicicletă super bună ieşită de pe poarta fabricii Peugeot), în final rămânând fără ea, din pricina unor hoţi. Şi acum mi-e dor de ea.
Apoi muzica a devenit sportul meu de performanţă. A fost, o zic în continuare, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pe care am jurat că nu o voi lăsa să se termine aşa. Acesta e sportul care încă mă mai ţine în priză.
În fine, în continuare, cea mai recentă activitate căreia i-aş putea zice sport de performanţă e condusul. Îmi place să conduc şi o fac cât mai mult, cât mai des. Într-o perioadă puţin mai liniştită a vieţii mele, acum vreun an, conduceam peste 200km pe zi, fără vreun scop anume. Prin oraş sau în afara lui. Noaptea, preferabil, cu unul sau doi prieteni în maşină, un pachet de ţigări, multe doze de Dr Pepper şi muzică. Nu conta unde: la Arad pentru o cafea, la Deva sau Moraviţa doar ca să avem de unde ne întoarce, la Reşiţa ca să îmi sărut bunica şi să îmi salut unchii, la Jimbolia ca să beau un suc pe o bancă în centrul frumos al orăşelului, la Deta sau Buziaş pentru o pizza, la Lugoj pentru o clătită de la Ana Lugojana sau pur şi simplu doar prin Timişoara. Totul era să ne ţină combustibilul.
Gata. Leapşa merge mai departe la Tudor, că sunt sigur că şi el are câte ceva de zis, la Anca, la băieţii de la Nu-i Panică!, la Mihai Omul-Spectacol şi la Seiceanul.
L.E.: Şi la Narcis Corvette, că îl cam laudă sora. :)
Ea, a mea
September 25, 2008 – 12:27
Ea e cu patru ani mai în vârstă ca mine, dar cu toate astea, o iubesc şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Pentru că doar cu mine se înţelege, doar eu pot să o îmblânzesc. Doar cu mine se poartă aşa frumos, doar cu mine se simte confortabil şi se linişteşte. De obicei e foarte neastâmpărată. Chiar nărăvaşă, aş putea zice. Doar eu ştiu să-i apăs butoanele aşa cum vrea.
E a mea deja de vreo doi ani. Se vede că e trecută puţin prin viaţă, nu mai arată ca în tinereţea ei trecută puţin prea repede. Au început să îi apară ridurile, ochii nu îi mai lucesc aşa cum ar trebui, a încetat să mai fie aşa îngrijită ca una tânără.
Dar asta contează prea puţin. Mă primeşte înăuntrul ei aproape zilnic, şi Dumnezeule!, ce bine mă simt acolo… Poate nu la fel de bine ca atunci când sunt cu roşcata mai tânără, poate chiar şi mai puţin bine decât atunci când negresa, şi mai tânără, e doar a mea. Dar mai presus de fizic, inima mi-e tot la ea. Când sunt cu ea, parcă sunt născut din nou. Ea m-a învăţat toate tainele, ea m-a făcut bărbat adevărat.
Poate părea ciudat unora că uneori o mai ia şi tata la câte o tură sau că din când în când îl mai iau şi pe frate-meu să o călărim împreună, dar, la o adică, ea e Dacia mea şi o tratez cum cred eu de cuviinţă.
M-am întors
July 21, 2008 – 20:04
Gata, am revenit, puţin mai repede decât mă aşteptam. E timpul să ne înveselim puţin:
Am prins-o în OMV Lipovei, şi sper din suflet să fie maşina unei firme cu acest nume.
Mi s-a părut simpatic, sună aşa, cumva moldoveneşte. E de la Muzeul de Locomotive din Reşiţa.
Urmează, sper, să vă povestesc puţin despre Reşiţa şi despre nişte aventuri de mai demult, de care mi-am amintit de curând, poate câteva muzici incredibil de frumoase şi un review la The Dark Knight, pe vineri sau sâmbătă. Ţineţi aproape.
