Pornind de la articolul ăsta mi-am amintit că am auzit în nenumărate rânduri expresia “marş la gară”. Ei, care-i treaba cu gara?
Să presupunem că sunt, într-adevăr, un bulangiu şi merit să fiu trimis. Înţeleg să fiu trimis înapoi la ziua naşterii mele, căci simbolizează dorinţa interlocutorului de a salva lumeea de existenţa mea. Înţeleg şi să fiu trimis la căcat (prin binecunoscuta şi evidenta expresie “marş la căcat”), căci exprimă faptul că respectivul căcat e singura locaţie demnă de prezenţa mea, care eu sunt, evident, de tot căcatul. În plus, căcatul pute – evident – a căcat, iar mirosul respectiv e destul de neplăcut. Ergo, ar fi un loc neplăcut în care să mă aflu.
Ce mă aşteaptă, însă, la gară? Cu ce îl ajută pe interlocutor faptul că eu îmi schimb locaţia dintr-un, să zicem, restaurant într-o gară? De ce e aşa de rău să mergi la gară? Mie-mi plac gările, sincer să fiu, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, iar să văd trenuri, oameni cu bagaje grăbiţi şi să aud vocea aceea cu nas înfundat care anunţă întârzierile mă umple de emoţie.
