Am ieşit din sala de cinema zâmbind uşor şi scărpinându-mă în pălărie, neştiind exact ce părere am despre filmul pe care tocmai l-am văzut. Îmi perindau în cap imagini din film, replici de-ale lui Brad Pitt, faţa lui Christoph Waltz, recenzii citite înainte de a vedea filmul, toate astea în timpul în care îmi era atrasă atenţia că tocmai am privit două ore jumate cum Tarantino face praf istoria secolului 20. Spre ruşinea şi norocul meu, însă, eu sunt unul din oamenii aceia care au fost constant corigenţi la Istorie, deci nu m-a afectat câtuşi de puţin varianta de basm prezentată de Tarantino.
E genul ăla de film tip “masturbare cu oglinda”. Genul ăla de film în care un regizor îşi aduce lui însuşi în mod repetat omagii. Cam ca Woody Allen, doar că mişto. Narcisist, pretenţios, glorios. Aşa cum îi şade bine lui Tarantino.
Mi-a plăcut mult. Poate am eu ochelari de cal şi îl urmez pe Tarantino până-n pânzele albe, dar mi-a plăcut mult de tot şi de-abia aştept să-l revăd.
Cronici mai pe îndelete, chiar dacă nu îmi împărtăşesc entuziasmul pentru Ticăloşi, la Richie, Luci sau Camelia.
