Prefaţă: oare e OK dacă unei vânzătoare de îngheţată îi zic “damă de cupă”?
Întotdeauna am să iubesc maşinile stradale de îngheţată cu manetă. Alea din care curge îngheţată în cornet, iar îngheţătăreasa roteşte cornetul ca să se facă un colăcel frumos. Pentru că mă scapă de una dintre cele mai dificile alegeri din viaţa mea: aroma îngheţatei. Maşinile astea au două arome: vanilie şi ciocolată. Mai sunt şi cele mai şmechere, cu două extra arome, de fructe, dar alea sunt rare. Alegerea e doar între vanilie şi ciocolată. E singura alegere care trebuie făcută. Alb sau negru. Bun sau rău. Rai sau iad. Există şi calea de mijloc, cu ambele, da’ aia e pentru panseluţe.
Cu îngheţata la cupă, însă, e cu totul altă problemă. Nu am niciodată o aromă preferată. Ştiu doar că n-aş vrea ceva cu gust de pepene, morcov sau peşte. Asta mă lasă cu vreo 20 de opţiuni. Pentru că, nu-i aşa, dacă e să îmi iau îngheţată, îmi iau dintr-un loc serios, cu vreo 20 de arome. Ei, indiferent că vreau o cupă, aşa, de gust, sau că vreau cinci, să mă porcesc, e greu. Oare vreau lămâie? Kiwi? Fistic? Frişcă? Ciocolată? Cireşe? Zmeură? Alune? Măr? Vanilie? Caramel? RedBull (serios)? Carne? Brânză? Ceapă?
Oare nu există o îngheţată cu gust de îngheţată?
