Îmi amintesc şi acum, de parcă ar fi fost ieri: eram în Piaţa Traian, cu căştile în urechi, aşteptând tramvaiul. Ţineam în mână ceea ce ştiam că va fi ultima ţigară pe care o fumez. Era deja pe un sfert arsă şi mă uitam la ea lung, pe jumătate nerăbdător s-o termin şi să termin odată pentru totdeauna cu mizeriile alea, însă pe de altă parte puţin speriat de necunoscut. Ultimii mulţi ani ai vieţii mele mi-i petrecusem cu pachetul de ţigări tot timpul în buzunar şi nu a existat zi în viaţa mea în care să nu îmi fumez cu sfinţenie ţigara de dimineaţă, ţigara de după masă, ţigara de după, ţigara dinainte de culcare, ţigara de pauză, ţigara de tragere de timp, ţigara de victorie, ţigara de nervi…
Fumam deja de atâta vreme încât nu îmi puteam aminti concret un moment în viaţa mea în care să nu-mi fi mirosit mâinile sau hainele a fum. Nu îmi puteam aminti clar de un moment dinainte de prima ţigară, un moment în care nu fumam şi totuşi nu eram nervos. Ştiam doar că e parte din mine, un gest firesc pe care-l făceam fără să mă gândesc vreo clipă la el. Un gest deja atât de mecanic încât nu realizam că sunt fumător decât în momentele în care rămâneam fără ţigări şi mă panicam.
Acum un an fumam ultima ţigară în Piaţa Traian. O ţineam în mâna dreaptă, uitându-mă la ea Read More »
September 1, 2010 – 15:03
La sfârşitul lui Mai am fumat ultima ţigară. Adică acum trei luni şi puţine zile. Iar acum, că o gaşcă de onlineri fumători (Petreanu care a dat tonul, plus Chinezu, Andrei şi cine-o mai fi) au decis să se lase în grup de patima asta, ce alt moment mai potrivit aş putea găsi să scriu şi eu câteva cuvinte despre experienţa ultimelor trei luni*?
- nu e greu să te laşi (poţi să te laşi chiar zilnic, hehe), dar e mai greu să nu te reapuci.
- nicotina e cel mai mişel drog, în sensul că nu îţi dai seama când te prinde (ex: dacă stai mai bine să te gândeşti, nu îţi aminteşti momentul în care ai decis să devii fumător, pentru că doar ai devenit), de aia e periculos să fumezi “doar una, că doar vezi ce uşor m-am lăsat?”.
- a fost de ajuns ca, la o săptămână după ce m-am lăsat, să îmi mai aprind o ţigară şi să nu mă chinui să o fumez pe toată: mă dezobişnuisem cu gustul, gust mai puţin plăcut decât mă aşteptam, după câteva zile de pauză. Acum, dacă chiar mai am o poftă de ţigară, mă gândesc că dacă o aprind, va trebui să o şi termin şi parcă n-am puterea asta.
- lăsatul în grup ajută: eu îmi propusesem să mă las şi prin martie-aprilie. Odată cu mine s-a lăsat şi Horia, încurajat de gestul meu. Eu n-am ştiut de asta, iar el a fost dezamăgit când a văzut că m-am reapucat. M-a ajutat tare mult, două luni mai târziu, să văd că el a putut să se lase.
- după perioada aia de şoc (unii zic că o săptămână, alţii că trei, alţii că etc) în care îţi iese nicotina din sistem, nu am mai avut problema abstinenţei. Pur şi simplu a devenit normal să nu fumez. În sensul că nu mi-am schimbat deloc stilul de distracţie (ex: nu am început să frecventez mai multe localuri de nefumători în detrimentul celor de fumători), nu am evitat prietenii fumători, nu am schimbat sau impus nimănui reguli.
- a trecut şi faza aia în care simţeam că am pierdut un prieten vechi. Da, mi s-a făcut dor de gest, de ritual, dar mi-a trecut şi asta foarte rapid.
- deşi am încercat din toate puterile să nu o fac, am devenit (ce-i drept, la un nivel foarte cuminte) nefumătorul ăla moralist, care ştie el mai bine ce marfă e să nu mai fumezi şi încearcă să scape pe absolut toată lumea de viciul ăsta, prin superioritatea lui. Îmi cer scuze. Voi veţi fi la fel, probabil :)
- era să uit ce era mai important: nu face mare caz din lăsatul de fumat! cu cât o vezi ca pe o ocazie specială şi anunţi pe toată lumea cât de special eşti că te-ai lăsat deja de 16 ore şi n-ai fumat nicio ţigară, cu atât mai mult îţi apropii din nou ţigara de gură. :)
Aşadar, în lumina evenimentului de astăzi, multă baftă tuturor celor care au ales să se lase în grup. Nu va fi greu, da’ trebuie să staţi cuminţi.
* linkwhoring – n.tr. :)
