Dacă n-aş fi fost în The Note în seara asta, mi-aş fi petrecut seara cântând, împreună cu băieţii de la The Streets, “Today I have achieved absolutely nowt”. Am avut o stare de tot căcatul toată ziua, stare amplificată de faptul că nu mi-am primit încă permisul înapoi. “N-au ajuns încă cererile la şefu’ la semnat. Ştii, băiatu’, sâmbăta şi duminica nu se lucrează”. Dar eu am depus cererea joi, ţigane. Aţi avut nu una, ci două zile ca să procesaţi în jur de 10 cereri. Putorilor.
Ziceam că am fost în The Note. E prima oară când pun piciorul în locul acela de când s-a redeschis, şi a treia sau a patra în general. Nu mi-a plăcut niciodată, nu îmi place nici acum. Pe lângă că în general e ticsit cu lume de căcat, mai e şi îngrozitor de prea scump pentru buzunarul meu de om normal. Azi am făcut, însă, o excepţie, pentru că (tobeeeeee!) s-a întâmplat un spectacol de stand-up Cafe Deko.
Fiind fan stand-up, fan Deko, şi mai ales fiind un susţinător al ideii de stand-up românesc, nu am putut să ratez acest spectacol. A fost a patra oară când i-am văzut pe băieţi pe viu şi în direct, le-am văzut, ca toată lumea, toate clipurile de pe Youtube, dar totuşi au fost proaspeţi. Din tot spectacolul, doar bucăţica cu Cosmopolitanul îmi era cunoscută (fun fact: o ştiu chiar din spectacolul lor din The Note de acum mai bine de un an). Şi, fie vorba între noi, mi s-a părut că aud o glumiţă de-a lui Carlin în setul lui Costel, dar se poate să mă înşel, caz în care îmi fac mea culpa, îmi cumpăr alifie, mă aplec şi mă ung singur. Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Spectacolul a fost fresh, cum ar veni, foarte de râs, foarte deştept şi foarte lung. Nu reproşam nimic, doar că mă umflam şi eu puţin în pene.
Băieţii au fost fix aşa cum îi ştiam: Vio a fost numai bun pentru a deschide spectacolul. Calm, ca de obicei, cu poante scurticele şi diverse. Costel a fost din nou ca băgat în priză, iar la sfârşit chiar nu vedeam cum s-ar putea ca Teo să-l urmeze, păstrând nivelul râsetelor cel puţin unde le lăsase Costel. Ei, uite că a reuşit să o facă, nici nu ştiu de ce mă îndoiam. Teo e un mic geniu, dacă-mi permiteţi. Bucăţile lui nu sunt doar de râs, sunt deştepte. Într-un fel îmi aminteşte de George Carlin: set împărţit pe bucăţi mai lungi, elaborate, în care demontează complet fiecare subiect în parte, fără să mai lase nimic de spus pentru nimeni altcineva. Şi o face în cel mai simplu şi logic mod, de stai şi te gândeşti “bă, eu cum pula mea nu m-am gândit la asta?”.
În concluzie, deci, Deko nu e niciodată de ratat. Mulţumim, băieţi. Vă salutăm din Timişoara, şi vă aşteptăm din nou.
