Ovidiu Sîrb

Citind la Sebi postul cu şi despre fecale, am ajuns la povestea cu căcarea din clasa I. Şi mi-am amintit.

Eram în clasa I, la şcoala primară/generală/liceul William Shakespeare (profil engleză intensiv, alea; eu eram la germană), o şcoală nu chiar în top 3, dar nicidecum mai jos de top 10. Aveam bănci noi, moderne (ţin minte şi azi cum m-am minunat când am văzut cum se pliază), hărţi pe pereţi pe care nu mai scria RSR şi o icoană (Ceauşescu fusese dat jos de deasupra tablei cu doi ani înainte). O şcoală decentă, normală, curată.

Ei, la un moment dat mi-a venit să mă cac. Scuzaţi modul direct în care am trecut la subiect, dar chiar nu îmi mai amintesc alte detalii care să lungească mai mult povestea şi să crească tensiunea. Revenind. Mi-a venit să mă cac şi m-am dus la baie să execut. Ştiam de la bunică-mea că nu e bine să mă pun cu funduleţul direct pe colac, că e murdar şi “e plin de microbi, Diuţule”. Aşa-mi zicea mie bunica, Diuţu, de la Ovidiu: nu-i plăcea “Ovi”, cică sună a “ovină”, iar eu nu-s prost ca oaia. Aşa că m-am urcat frumuşel cu picioarele pe colac, am lăsat blugii jos, am luat poziţia de atac (foarte incomodă, complet încordat) şi i-am dat drumul.

Nu vă mint, a fost cea mai cruntă diaree pe care am avut-o vreodată. Am împroşcat budă, pereţi, picioare, blugi. Aici a intervenit şi marea problemă. Nu aveam ţoale de schimb. Fiind mic, îmi era ruşine să cer ajutorul cuiva. Aşa că am făcut ce ştie tot românul să facă: am încercat să rezolv problema cu ce aveam eu mai la îndemână: în cazul de faţă, un sul de hârtie igienică şi un pachet de şerveţele pe care-l aveam în buzunar.

M-am şters pe picioare, pe fund, după care am trecut tacticos la curăţarea pantalonilor. Nici nu mi-a trecut prin cap să ies din cabina de votare şi să îi duc la chiuvetă. Dacă venea cineva şi-mi vedea puţa? Aşa că m-am mulţumit la a-i şterge cu hârtie igienică, pe sec.

În momentul de faţă nu ştiam, dar problema cea mai gravă nu era că aveam o pată maro pe blugi. Problema era că urma să mă întorc în clasă. Mi-am făcut curaj şi am intrat. Cu fiecare pas pe care-l făceam, trăgeam în piept mult aer, să simt mirosul. Trebuia evaluat. Până când am ajuns la bancă am ajuns la concluzia că e în regulă, nu miroase mai tare decât ar fi normal dacă s-ar băşi grasa aia din banca din spate. Mândru, uşor şi sigur pe mine m-am aşezat.

Şi a început forfota. Colegii au început să se foiască şi să se uite scârbiţi în jur. Eu mă făceam că plouă. Toată lumea se uita în direcţia mea generală, dar nu puteau fi siguri de la cine, exact, vine duhoarea. Un coleg din spate a zis “Doamnaaaa, miroase urât…”, iar doamna l-a rugat să tacă şi să nu mai fie răutăcios. După un minut, însă, a lovit-o. S-a ridicat de la catedră şi a început să se plimbe printre bănci, tăcând mâlc şi adulmecând împrejurimile. Nu mai ştiu cum arăta, dacă aş vedea-o pe stradă nu aş recunoaşte-o, dar şi în ziua de azi îmi amintesc cum îi fornăiau nările, căutând sursa mirosului. Pe măsură ce se apropia de mine se strâmba tot mai tare. Şi s-a oprit. Mă deconspirase. M-a ridicat în picioare, s-a uitat la mine, m-a întrebat ce s-a întâmplat, am tăcut mâlc, ruşinat, i-a rugat pe colegi să nu mai râdă şi să-şi vadă de treabă şi m-a trimis urgent acasă. În puţinele secunde care au mai trecut până când am ţâşnit pe uşă, am putut să o văd cu coada ochiului înlăcrimat cum a scos un spray 8×4 din poşetă şi a început să dea prin clasă.

Timp de aproape patru ani de zile am fost cunoscut ca “ăla care s-a căcat pe el”. Dar hei, măcar n-am luat microbi de pe colac.