Acum aproape o săptămână, Corina s-a prezentat la uşă cu un espresor. Din toată gospodăria, eu m-am bucurat cel mai tare, mai tare ca un copil mic la bradul de Crăciun. De ce? Pentru că sunt un puturos şi mi-e foarte, foarte lene să fac cafea dimineaţa, chiar dacă eu sunt cel care se trezeşte cu două ore înaintea celorlalţi, responsabilitatea fiind, teoretic, a mea.

Espresoarele m-au fascinat dintotdeauna. Nu neapărat prin gust (deşi, în momentul în care faci cafea la o jucărie din asta, nu prea ai cum s-o greşeşti), ci prin viteză. Prin lipsa interacţiunii dintre om şi maşină, prin excluderea filtrelor, a rezervorului ce trebuie umplut de fiecare dată şi, mai ales, a cănii-rezervor care se sparge uşor şi des, şi să moară Cici dacă mai găsesc una compatibilă. Problema e că, dacă o cafetieră decentă poate fi găsită şi la 100 lei, espressoarele încep de pe la 350 de lei şi pot merge până la 2000 de lei. Bani care, fie că îi am sau nu, sunt destinaţi altor direcţii, mai urgente.

Read More