Ovidiu Sîrb

Tendinţa în blogging (căci da, ăsta e un articol despre blogging, aşa cum nu-mi place mie – “Mama lu’ Ştefan cel Maaaareeeeee! Ovi e un ipocriiiiiit!”) e să fii călcat pe nervi de Românica noastră.

Discutam aseară cu un amic despre dorinţa lui de a pleca din România. Ei, el are dorinţa asta de şapte ani de zile, de când se chinuiau ai lui să primească viză de Canada. El pe vremea aia nu ştia exact de ce vrea să plece, dar se gândea că sigur o să-i meargă mai bine acolo. Taică-său urma să fie şofer de camion, maică-sa urma să deretice prin apartamentele localnicilor, iar el urma să facă o facultate şi, mai ales, să-şi ia ţoale largi de hip-hopper originale, la preţuri de nimic. Căci, nu-i aşa, ăsta e visul nord-american. Întâmplarea a făcut ca visurile lui să se năruie şi să rămână aici, dorinţa de a pleca, însă, rămânându-i adânc fixată în suflet. L-am întrebat de ce vrea să plece: pentru că România e de maro, locuitorii la fel, iar poporul nostru nu are şanse de schimbare. Când i-am zis că e şi responsabilitatea lui să schimbe ceva a sărit ca ars. “De ce să fie a mea? Nu e a mea, românii trebuie să se schimbe”. Soluţia lui pentru ceea ce el consideră că e problema României e să plece, să se ducă într-o ţară civilizată şi să-şi găsească un rost (românesc) pe-acolo. Greşit.

“Ce faci tu, atunci?” mă veţi întreba. Teoretic, nimic. Practic, foarte puţin. Nu fac campanii de bun simţ, nu voluntariez să curăţ parcurile, nu mă dau cu bicicleta verde, nu candidez pentru un loc în conducerea vreunei bucăţi de Românie, nu hrănesc nevoiaşii, nu fac campanii anti (sau pro) discriminare. Pentru că da, sunt un puturos, un comod şi un ignorant. Stau întins pe pat, cu un laptop în braţe, la adăpost de orice, şi mă mulţumesc să mai văd partea frumoasă a lucrurilor. Asta fac diferit. Pentru că noi, bloggerii, suntem nişte mici războinici tolăniţi într-un fotoliu, cei care sar primii cu gura când merge ceva prost.

Înţeleg. Funcţionarele muncesc în silă, poliţiştii sunt incompetenţi, ţiganii sunt cum sunt, ţara merge prost, se fură, suntem prost organizaţi, drumurile sunt pline de cratere, turismul e pe butuci, companiile se cacă pe clienţi şi pe angajaţi, suntem împroşcaţi cu promisiuni în ochi, păr, pe ţâţe şi pe spate tot o dată la patru ani, plus că există unii dintre noi care nici nu prea fac sex, chestie care duce la o stare de spirit nu foarte veselă.

Înţeleg, de asemenea, şi partea materială a lucrurilor: cititorii, acele mii de impulsuri electronice care fac economia virtuală să funcţioneze. Ei, cititorii, sunt la rândul lor români, obişnuiţi cu scandalul şi cu lamentarea. Nu vrem să-i pierdem.

Ce vă rog eu, însă: nu îi pictaţi şi blogosferei faţa aia tristă, deprimantă a României. Sunt sătul de feţele triste pe care le văd pe stradă zilnic. Mai râdeţi din când în când. Când aţi văzut ultima oară pe stradă un om zâmbind?

Remarcaţi şi când băiatul de la benzinărie vă dă restul rapid, cu zâmbetul pe buze, şi când nu staţi 3 ore la coadă după un act, ci doar 15 minute. Lăsaţi o vreme în “drafts” greutăţile vieţii şi râdeţi. Asta o poate face oricine, fără pic de efort fizic.

Ocoliţi căcatul ăla puturos şi mirosiţi o păpădie. Şi, mai ales, oferiţi-o şi altora.

(mda, în mintea mea, postul ăsta avea altă structură înainte să încep să-l scriu.)