Mi-am tras bicicletă nouă. Mă rog, nouă pentru mine, veche de felul ei. S-ar putea să fie chiar mai veche decât mine, însă mult mai bine întreţinută. Asta din cauză că la bloc se pare că legea o fac administratorul şi femeia de serviciu, deci de anul trecut nu mai am voie să îmi leg bicicleta în scară. Nu doar eu, e o regulă generală: fără biciclete şi cărucioare de copii pe scară. Bine, până să-mi pun eu bicicleta acolo nu era nicio problemă cu cărucioarele, dar când mi-au zis să n-o mai ţin acolo le-am zis “cum nu, dom’le, că doar e destul loc şi pentru cărucioare şi pentru bicicleta mea” şi s-au gândit să interzică şi cărucioarele. C-aşa-i în penis.
În fine. Alaltăieri mi-am luat de la un moşulic o bijuterie de Pegas Practic, cu vopseaua originală încă pe ea, în stare perfectă, chiar şi cu gentuţă de scule în spatele şeii. Merge brici, se vede că a ţinut-o doar în garaj, agăţată pe un perete. Iar partea cea mai bună? Read More »
Zilele trecute aţi putut citi la mine trei articole (1, 2, 3) despre biciclete şi mersul pe ele. Cele trei articole, participante la concursul Bikewalk, m-au ajutat să câştig una dintre cele zece biciclete puse la bătaie. Lucrul ăsta mă bucură foarte tare din două motive:
1. Nu mă aşteptam să câştig. Nu ăsta a fost argumentul decisiv care m-a determinat să scriu cele trei articole, deşi, evident, a fost destul de puternic. Le-am scris pentru că sunt biciclist declarat (şi activ) şi susţin acest sport (şi mijloc de transport) prin orice mijloace găsesc de cuviinţă.
2. Pot să i-o fac cadou iubitei. Pentru că e criză şi momentan avem alte priorităţi financiare, ea nu şi-a cumpărat o bicicletă, aşadar nu putem pedala împreună, deşi eu pedalez aproape zilnic. A venit la fix: o bicicletă de oraş, roşie ca focul să-i surâdă norocul, pentru o domnişoară, într-o seară călduroasă de vară :)
Singurul meu regret e că nu voi fi prezent mâine la BikeWalk-ul din Parcul Izvor, Bucureşti. Oricât de mult mi-ar plăcea să fiu părtaş, ne despart 600 de kilometri, o distanţă momentan prea mare pentru o escapadă ad-hoc. Pot face, însă, promisiunea că voi continua să susţin şi să particip la varianta locală a evenimentului, anume Verde Pentru Biciclete.
Ca pieton, prefer bicicliştii pe şosea.
Ca şofer, prefer bicicliştii pe trotuar.
Ca biciclist, prefer pe piste de biciclete, dar în Timişoara, în afară de zona centrală, acestea sunt inexistente.
Punându-mă în pielea fiecărei categorii de participant la trafic, din orice parte aş privi problema, parcă dincolo de gard iarba e mai verde. Aşa că, în momentul în care mă văd pus în spatele ghidonului şi nu am la dispoziţie o pistă de biciclete, am de ales: pot alege strada, respectând astfel legea, sau pot pedala (cu grijă, căci sunt, totuşi, un adult responsabil) pe trotuar, deranjând, poate, nişte pietoni şi riscând o amendă.
Decizia finală? Până când voi avea la dispoziţie piste dedicate bicicetelor în tot oraşul (sau măcar pe toate arterele importante), dragi pietoni, vă respect ca şi cum aş fi unul de-al vostru (hehe), dar trebuie să fim conştienţi că oricâte lumini aş avea pe bicicletă, oricât de atent aş fi, oricâte veste, ghiozdane, adidaşi şi pedale reflectorizante aş avea, de bine, de rău, strada nu e a noastră, a bicicliştilor sau a noastră, a pietonilor. E a noastră, a şoferilor. Aşa că aleg viaţa. Ne vedem şi pe trotuar.
Choose life.
Bonus: acum câteva zile bicicleam pe lângă o maşină parcată, al cărei şofer a deschis portiera. Am frâne bune, deci nu s-a întâmplat nimic, doar am tras ambii câte o sperietură soră cu noaptea*, după care şoferul a urlat la mine un “bă boule, n-ai voie cu bicicleta pe aici”. Partea ironică e că eu ştiam că nu am voie, dar el era cu totul parcat pe trotuar…
*da, expresia e “soră cu moartea”, da’ să fim serioşi, nu ne-am speriat chiar aşa tare…
Atunci Bicicleta a rostit toate aceste cuvinte şi a zis:
1. “Eu sunt Bicla, bicicleta ta. Să ai grijă de mine şi frânele mele! Să nu pleci niciodată la drum fără să le verifici!”
2. “Să cinsteşti Semaforul de sus şi Trecerea de Pietoni de pe jos. Să le respecţi.”
2. “Să nu iei în deşert Numele Legii, oraşului tău; căci Legea nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Ei.”
3. “Adu-ţi aminte de lichide şi odihnă, ca să le sfinţeşti.”
4. “Cinsteşte pe şoferul de lângă tine, pe biciclistul de lângă tine şi pe pietonul de lângă tine, ca să-ţi fie bine şi să stai departe de ghips.”
5. “Să nu te ucizi. Asigură-te că ai lumini, semnalizări şi obiecte reflectorizante pe timp de noapte.”
6. “Să nu rişti. Asigură-te înainte de a traversa, schimba banda sau trece o cale ferată.”
7. “Să nu furi. Nici alte biciclete, nici în general.”
8. “Să nu pofteşti bicicleta aproapelui tău. Dacă cumva o faci, pofteşte-o în linişte, până îţi cumperi una similară.”
9. “Să nu pofteşti biciclista aproapelui tău. De ţi se pare că are gambe mai frumoase, fund mai frumos, picioare mai frumoase, braţe mai frumoase, sâni mai frumoşi, e doar pentru că face mai multă bicicletă decât a ta. Mai bine explică-i alei tale.”
10. :troll:
Prima bicicletă m-a făcut să cred, pentru o scurtă perioadă de timp, în magie şi supranatural. Pentru că, pe la vârsta de 5 ani, fusesem cu părinţii la Peleş (cred) şi aruncasem un bănuţ în ceva fântână a dorinţelor, dorindu-mi, după cum bine intuiţi, o bicicletă. Părinţii mi-au spus să nu le zic ce mi-am dorit, că nu mi se mai îndeplineşte. Câteva săptămâni mai târziu “mă dădeam” prin jurul blocului cu propria-mi primă bicicletă. Câteva zile mai târziu aveam parte şi de propria-mi primă julitură.
A doua bicicletă a fost o semicursieră chinezească. Cam ştiftake, dar era a mea. Avea roţi subţiri, zece viteze şi un ghidon îndoit “ca la turul Franţei”. Am primit-o cadou de la bunicu-mi pentru că intrasem cu brio la clasa specială de matematică. Felul ăla bun de “specială”. În clasa a 5-a. A fost prima mea dragoste. Am ieşit cu ea din oraş, am făcut concursuri, am făcut gambe frumoase, am ieşit la plimbare împreună cu fete pe role, sau le-am plimbat pe ele, fetele, pe rudă. Aşa-i zicem noi la cadru. Până pe la 17 ani, când a pus frate-meu mâna pe ea şi mi-a făcut-o bucăţi.
Dar nu a prea contat, pentru că, tot pe atunci, Read More »
Sâmbătă, adică – evident – mâine, se întâmplă Numărătoarea de Primăvară de la Verde pentru Biciclete. Biciclim. Aud că vine multă lume bună.
Tot sâmbătă e BlogTrip. Vorbesc şi eu, pentru că se pare că sunt o autoritate locală în domeniu :) Amu, io zic să băgăm mare la pps, că timpul a rămas puţin. Hehe, am scris “timpul a”…
Acum citiţi încă o dată titlul, cântându-l pe melodia Nicolei, cea cu milioanele de copii pe stradă. Aşa-i că nu vă iese din cap? :)
Revenind: azi dimineaţă a avut loc “Marea Revoluţie pe două roţi”, adică aniversarea unui an de la startul campaniei Verde pentru biciclete. Fiind eveniment aniversar, a fost ceva special, cu sute de baloane, sute de oameni, sute de clinchete de bicicletă, înjurături din partea şoferilor obişnuiţi să fie stăpânii şoselelor şi ai trotuarelor, zâmbete din partea pietonilor sau a locuitorilor din centrul vechi al urbei.
Şi până acum am fost susţinător al campaniei, doar că, spre jena mea, pasiv. Motivul e simplu: nu deţin bicicletă. Mă rog, am una pe care o împart cu fratele, dar e uitată într-un garaj dintr-un sătuc de pe lângă oraş, fără frâne. Astăzi, însă, am primit o bicicletă cu titlu de împrumut, o vestă reflectorizantă şi două baloane şi am plecat să ne facem auziţi.
Ei, auzisem (de la Richie şi Tomata, în primul rând) că această comunitate a bicicliştilor care se strânge la fiecare întâlnire “verde” e una specială, însă astăzi am fost copleşit. Am văzut băbuţe mânând Pegasuri cu coş, copii de-o şchioapă cu biciclete parcă din Ţara Piticilor, părinţi dotaţi cu cărucior-remorcă special pentru bicicletă, lowridere, moşi bărboşi şi neîngrijiţi cărora li se citea în ochi fericirea şi o ultimă fărâmă a tinereţii lor de multă vreme trecută. Toţi, dar absolut toţi zâmbind. Toţi timişoreni, toţi cu o singură dorinţă: să pedaleze.
A fost o coloană lungă de câţiva kilometri de biciclişti dotaţi cu baloane colorate, coloană care a înconjurat centrul vechi, începând de pe strada Circumvalaţiunii, continuând prin piaţa 700, până pe Paris, de acolo înconjurând piaţa Operei, apoi piaţa Mărăşti, pentru ca într-un final să se oprească în faţa Operei, să-şi tragă sufletul şi să lanseze toate cele câteva sute de baloane în aer. Imaginea baloanelor zburând înspre cerul înceţoşat a fost mai frumoasă ca orice spectacol de artificii pe care l-am văzut vreodată.
Încă o chestie care mi-a plăcut: oamenii au venit pentru cauza lor, în ciuda vremii răcoroase şi a orei matinale. Dimineaţă, în timp ce mă îndreptam înspre locul de plecare al coloanei, am văzut oraşul împânzit de biciclişti, singuri sau în grupuri de câte 2-4, toţi îndreptându-se în aceeaşi direcţie, cu acelaşi scop: să îşi facă simţită prezenţa în trafic. Din punctul meu de vedere, faptul că timişorenii au prins curajul să iasă în stradă, călare pe două roţi, pentru a îşi face publice dorinţele, e o reuşită mai mare chiar şi decât faptul că în ultimul an numărul pistelor de biciclete din oraş a crescut de cinci ori (de la 3km în 2008 la 15km în 2009).
Suntem peste 4000 de biciclişti. Mai corect spus, suntem peste 4000 doar cei care au participat la campanie, la una sau mai multe tururi prin oraş şi în jurul lui: eu sunt mândrul posesor al plăcuţei cu numărul 3913 (care va trona pe bicicleta proprietate personală, de îndată ce o voi pune pe roţi), iar astăzi am pedalat pe o bicicletă ce purta numărul 4148. Cine ştie câţi biciclişti timişoreni or mai fi şi pe lângă cei care s-au alăturat cauzei “Verde pentru biciclete”.
În concluzie, astăzi am fost impresionat: Timişoara e, într-adevăr, primul oraş românesc liber pentru biciclete.
Capitală! Cluj, Iaşi, Deva, Craiova, Oradea, Arad, Târgu Jiu, Constanţa! Luaţi aminte de la noi. Bicicliţi, oştenii mei!
L.E.: imagini de la eveniment: De la Tomata avem un set de poze aici, poze şi la Siropel, poze şi la Tiberiu, clip la Piticu, încă unul la Lili, plus unul (cu mult suflet) de la Sebi:
Am avut un week-end mega mişto, cu un concert Vama, cu o întâlnire de bloggeri faină şi cu un manifest pe biciclete. Urmează şi detalii, momentan sunt rupt de oboseală, iar ziua încă nu s-a sfârşit. Rămâneţi pe poziţii :)
Prima bicicletă am avut-o la vârsta de cinci ani. Mi-au făcut-o babacii cadou, după ce fusesem la ceva fântână în care arunci bani şi-ţi pui dorinţe. Eu mi-am dorit bicicletă, dar nu le-am zis asta alor mei. M-au ghicit.
După vreo două zile am căzut pentru prima dată cu bicicleta. Mi-am julit genunchiul drept. După două zile am căzut iar cu bicicleta, tot pe genunchiul drept. După încă două zile n-am mai căzut.
A doua bicicletă am primit-o de la bunicul meu, înainte să încep clasa a 5-a, ca recompensă că intrasem la clasă de matematică al doilea, în urma unui examen. Era o semicursieră ieftină, chinezească, cu roţi subţiri, frâne slabe şi ghidon ciudat. Am călărit-o ani buni, şi prin oraş, şi pe coclauri, chit că riscam să rămân fără ea şi dacă treceam peste o bordură mai înaltă. Am plimbat fete pe rudă, am plecat călare pe ea beat de pe la chefuri, am cărat-o de multe ori în braţe până la etajele 5-7, ca să o parchez prin apartamentul oricărui prieten pe care îl vizitam. Ca să nu mi-o fure cineva. Până la urmă şi-a însuşit-o fratele şi mi-a făcut-o bucăţi.
Apoi, fratele a avut o bijuterie de bicicletă, adusă de un prieten de-a lui tata din ţări străine, de pe la fabricile Peugeot. Pentru că eu rămăsesem din vina lui fără bicicletă, mi-am însuşit-o fără să stau pe gânduri. Şi vreo trei ani am călărit-o şi pe aceasta. Mergeam la şcoală cu ea, dădeam emoţii fetelor în curtea şcolii, prefăcându-mă că le lovesc, era cea care mă salva de o ceartă când întârziam acasă (“Mi-a picat lanţul pe drum, mamă, a trebuit să stau să o repar, ce, voiai să vin cu ea în spate?” – “Dar de ce nu eşti murdar pe mâini atunci?” – “Fuck.”). Asta până în clasa a 11-a, chiar de 1 Iunie, ziua copilului, când am legat-o în scara unui bloc în care aveam eu o treabă () şi am găsit-o furată, ca să zic aşa.
De atunci m-am cam plafonat, ciclistic vorbind, unul din motive fiind că nu mai am bicicletă, altul fiind că am maşină. Dar mi-e dor tare. Încă de anul trecut mă gândeam să profit de vară şi să biciclesc prin oraş, dar n-am făcut-o. Îmi pare foarte rău, mai ales acum, când văd că în Timişoara se mai mişcă ceva în legătură cu noi, bicicliştii. Şi-mi pare foarte rău că n-am participat azi la marşul pe câte două roţi.
De câteva zile, însă, mă roade din ce în ce mai tare. Am să mă duc zilele astea să recuperez bicicleta fratelui (are alta de vreo doi ani, dar s-a plictisit de ea şi a lăsat-o la ceva prieten în ceva sat învecinat; nu prea are frâne) şi am să mă plimb. Şi am să fiu vesel.
) şi am găsit-o furată, ca să zic aşa.
