Ovidiu Sîrb

Posts tagged: batrana

Adio, Bătrâna mea

Aseară am plimbat-o pentru ultima dată. Am condus-o eu, Rob, fratele cel făr’ de permis şi Bloodie. Când am ieşit din casă am văzut-o în faţa porţii. Nu mai prinsese loc în faţa porţii de trei luni de zile. Aseară era acolo, cuminte, aşteptându-mă. Farurile ei parcă mă priveau, trecând de ochii mei şi ajungându-mi până în adâncul sufletului.

Am urcat în ea. Încă avea mirosul ei specific, de scrum de ţigară, brăduţ odorizant şi transpiraţie. A pornit la cheie. Am călcat-o, a mers. A mers ca vântul şi ca gândul, cu maxim 65km/h, săraca, dar a mers. Am parcat-o tot în poartă.

Iar azi… azi am condus-o pe ultimul drum, la Muller-Guttenbrun, la reciclat. Când am ajuns eu, tata deja semnase contractul de donare de organe. Scosese de pe ea baterie, radiator şi mai nişte nimicuri pe care i le-a dat unui prieten. Am împins-o până pe cântar, şi de pe cântar am împins-o până la călău. N-am stat să vedem ce-i face. Tata a lăcrimat, eu aveam un nod în gât. Asta e ultima poză cu ea, făcută pe cântar:

Bătrâna mea

Plăteau 0,01 RON per kil de fier. Ne-au dat pe ea 12 lei, le-am lăsat acolo banii. Pomană, săraca. Are să-mi fie dor de ea.

Pentru cine nu le-a citit încă, aici sunt toate articolele cu Bătrâna mea, odihnească-se.

Bătrâna, pe ultima sută de metri

E oficial. În maxim trei săptămâni, Bătrâna mea va avea un urmaş. Urmaşul său va purta acelaşi nume de familie, anume Dacia, prenumele fiind Logan MCV. Căci e nevoie. Şi s-ar putea să poarte şi acelaşi CNP, anume TM 85 SRB, căci mi-e tare drag de el.

Ei, tot pe atunci, Bătrâna va păţi cam ce păţeşte un cal bătrân care nu mai poate merge: e dus în spatele grădinii şi împuşcat. În contextul de faţă, spatele grădinii fiind o metaforă pentru “centru de colectare fier vechi”. Şi împuşcat pentru “lăsat la”. Mi se rupe o bucăţică din suflet să conştientizez asta, dar sunt conştient şi de faptul că i-a venit vremea. În iulie expiră şi asigurarea, şi ITP-ul, şi TelPark-ul. Să le reînnoim ar costa cât trei Bătrâne, şi pur şi simplu nu se merită.

Ei, eu am mai întrebat şi aici, dar voi mai întreba o dată: cum să mă despart de ea în glorie? Teoretic ar trebui să mă abţin de la chestii destructive, pentru că ar trebui dusă la eutanasiat pe propriile-i roţi, deci visul meu de a o umple cu perne şi a o învârti pe câmp se năruie :(.

Aşadar? Hai, propuneţi chestii, iar mai apoi, dacă am destule propuneri care să-mi placă, bag şi un poll, că mi-am pus plugin de poll-uri.

Buburuză de vânzare

Azi vă vând o maşină, după care vă povestesc cum maşina asta a participat la şifonarea curului Bătrânei. Aşa că citiţi cu răbdare şi încredere.

Aşadar, e vorba de un Renault Twingo, mititel, frumos, negru, cu buburuze înăuntru, a cărei stăpână va scăpa, probabil definitiv, de România peste vreo 3 luni. Şi e nevoie de bani, ofcors.

Maşina e din 2001, adusă în România în 2007, condusă de atunci cu multă dragoste de o fată foarte dragă mie, şi anume eterna fostă. Are aproape 99.000 de km la bord, pleacă prima de la stop, are stopuri clare, ABS, neon albastru înăuntru (da’ dacă nu vă place, se poate da jos, şi-aşa voiam să-l ciordesc de multă vreme, să-l pun pe Dacie – serios), bord electronic şi, poate cel mai important, un interior atât de drăguţ că-ţi vine să o mănânci toată, cu fulgi. E galben şi cu buburuze. Aşa cum e ea acum, e maşină de domnişoare, în principiu. Sau de gagii care vor să agaţe fete drăguţe care se bucură cu “iuuuuuuui!”.

E maşină cu două uşi plus portbagaj, şi pe cât de mică pare pe dinafară, pe atât de incredibil de încăpătoare e pe dinăuntru. E destul loc cât să îţi întinzi picioarele, să faci o partidă de sex nebunatic şi tineresc (n-am mai apucat, însă, să încerc, sincer să fiu, căci eram deja despărţiţi când a venit maşina) sau să susţii un menage a trois mai stângaci.

Personal, ştiu sigur că merge brici, că nu e peticită rapid pentru vânzare, că mi-e foarte bine în ea şi că mi-aş lua-o eu, dacă aş avea banii. Detalii tehnice, dacă vă interesează, aici. A venit din Germania pe autostradă, cu viteza maximă de 182km/h, mai mult decât bine pentru motorul ei de 1.2L.

Costă 3400 Euro, gata înmatriculată pe Timişoara. Cred că negociabil, dar nu-s sigur. În preţul ăsta vine cu patru roţi rezervă (cred că e set de iarnă). Dacă o cumpără vreo Roxană, e şi mai bine, că are deja număr preferenţial. Câteva poze:

fata dreapta spate stanga motor km interior1 interior2 unghi

Date de contact:

Telefon: 0721 97 94 43 (va răspunde prietenul ei, aşa că nu vă speriaţi, şi nu fiţi derutaţi dacă nu răspunde vocea aia sexy la care vă aşteptaţi)
E-mail: toiavlntn@gmail.com

Dar să vă povestesc.

Se întâmpla acum doi ani, în mai 2007. Eu numai ce mă întorsesem de la Lugoj (fusesem să mănânc clătite la Ana, yum yum) şi mergeam la un amic, pe Pomiculturii. Ştiam că gagicuţa îşi primise maşina, dar nu apucasem să o văd sau să fiu plimbat cu ea. Ei, şi eram eu la volanul Bătrânei, tocmai ce făcusem dreapta de pe Ialomiţei spre pomiculturii, când maşina ce venea din sens opus mă blitzuie şi mă claxonează. “Ce pizda mă-sii vrea ăsta?”. Era noapte şi ploua, aşa că în afară de faruri n-am văzut nimic. Faruri aveam şi eu, mergeam încet, pe banda mea, aşa că nu mă gândeam la nici un motiv pentru care să fiu claxonat. Când a trecut pe lângă mine am văzut numărul: număr nemţesc, de vamă. Într-o secundă am făcut legătura: tocmai m-am intersectat cu o maşină mică, neagră, adusă din Germania. În ziua aceea sosise din Germania maşina Roxanei, ştiam că e mică şi neagră. Tot în zonă stă şi fratele Roxanei, care a adus maşina. Mai mult ca sigur că şi-a scos-o la plimbarea de inaugurare şi mi-a recunoscut Bătrâna. Logic, Bătrâna e inconfundabilă, mai ales pentru ea. Că doar numai noi ştim câţi km ne-a purtat pe amândoi, iubindu-ne. Bătrâna pe noi, noi pe ea şi noi între noi.

Şi, la prima intersecţie, am frânat sănătos, să întorc maşina, să mă duc să fac mişto de Roxana şi de maşina ei micuţă, după care să-i zic că am glumit, să o pup, să-i zic cât de mult îmi place maşina şi să-i urez să o conducă fericită. Şi POC! Un Renault din spate, venind fără lumini, prea tare pentru cât de tare ploua, mi-a pupat Bătrâna în partea dorsală. Destul de tare.

Efecte? Eu m-am deplasat înspre volan cu tot cu scaun (s-a rupt, hehe), dar m-a ţinut centura. Spatele Bătrânei a fost puţin şifonat, dar nimic grav. Cea mai gravă treabă a fost că nu îmi mai puteam deschide portbagajul şi buşonul de la rezervor şi nu prea mai aveam benzină. Cealaltă maşină a plecat remorcată de acolo. Pentru că aveam cârlig, care i-a făcut praf farul şi radiatorul. My bad.

Iar Roxana n-a mai claxonat de atunci, de teamă să nu mai provoace un accident.

Ce i-aş face Bătrânei

Dacă totul merge bine, Bătrâna va ieşi în curând din viaţa mea, luând calea Remat-ului, în locul ei urmând să apară ceva ieftinache, de oraş. Că e criză.

Înainte, însă, de a îmi lua rămas bun de la ea, vreau să o facem lată, eu cu ea. Până acum m-am gândit:

1. Disco!
Dau jos discobolul de la retrovizoare, îl agăţ sus, pe plafon, astfel încât să atârne chiar la mijlocul maşinii. Scobesc în el şi bag în el un motoraş de Walkman, din ăla alimentat la 3V. În colţurile “habitaclului” pun câte o brichetă din aia cu luminiţe, îndreptate spre discobol şi le aprind. Mă plimb prin oraş noaptea doar cu poziţiile, cu ceva muzică funky urlând din singurul difuzor care mi-a mai rămas întreg în maşină.

2. Împodobire de sezon.
În spate, pe placa aia dintre lunetă şi bancheta din spate (unde momentan am boxele şi câinele care dă din cap), fac curăţenie şi împodobesc cu iarbă, coşuri cu ouă vopsite şi iepuraşi de ciocolată. În faţă, o fac maşina lui Isus. Câteva icoane lipite de bord, o cruce mare agăţată de retrovizoare, lângă brăduleţul-freshner. Plimbări lungi, ziua, în Vinerea Mare, cu Hristos a-nviat la maxim în difuzor.

3. Poor man’s DeLorean.
Îi lipesc pe lunetă un abţibild cu logo-ul Back To The Future. Pe ideea că dacă reuşesc să prind cu ea nu 88 mile pe oră, ci 88 km pe oră, atunci orice e posibil, inclusiv călătoria în timp.

Sau ăsta pe maşina mamei. OH SNAP!

Alte idei?

Bătrâna trăieşte!

Dacia mea de suflet, cunoscută multora dintre voi şi sub numele de Bătrâna, Sîrbmobilul sau “să-ţi fut pe mă-ta-n cur de rablă”, e vie. Da, am pornit-o!

Bine, “am” e un termen la derută, pentru că tata a pornit-o. Bine, şi “tata” e un termen la derută, pentru că nici el n-a reuşit s-o pornească, ci nea Mărin, vecinul mare meşter de Dacii. Am să vă scutesc de gluma pe care v-am pus-o pe tavă, legată de termeni şi de nea Mărin, şi am să zic de pe acum că da, “tata” e, totuşi termen la derută şi nu, nu există posibilitatea ca nea Mărin să-mi fie tată şi să nu ştiu eu. Revenind. Nea Mărin, deci, e atât de meşter încât, azi, Bătrâna a pornit la cheie. Ceea ce nu pot spune despre Furia Roşie, care în ultima vreme cam dă rateuri. A pornit la cheie şi nu a murit, deşi am cam bătut oraşul cu ea.

Impresii. N-am mai condus-o de cel puţin trei luni. De fapt nu ţin minte exact când am condus-o ultima dată. Se prea poate să fi fost în 1 noiembrie, când am rămas fără permis (pentru că Bătrâna e cu mine la bine şi la rău) sau se poate să fi fost după. Adică undeva în săptămâna aia dintre recuperarea permisului şi Crăciun, ceea ce e puţin probabil. În fine, puţin relevant. Ziceam că n-am condus-o de trei până la cinci luni, timp în care am condus doar Furia Roşie (care, orice aţi zice, se comportă mai bine ca Bătrâna), Opelul (care e maşină nouă, încă n-are un an de când a ieşit din fabrică) şi ocazional un Lacetti. Am fost plăcut surprins să observ că nu am uitat ce era esenţial: frâna trebuie apăsată de două ori ca să nu mor. Când plec de pe loc, trebuie să fac cu schimbătorul o mişcare cam ca în şcoala generală, la orele de muzică, cu măsura de 3/4: trebuie băgată mai întâi în viteza a doua, abia apoi în prima, cu o mişcare amplă, oarecum circulară.
Aşa se face

O adevărată artă.

Restul, şi ele, la fel. Discobolul tot acolo, prins de retrovizoare, alarma încă funcţională, mânerul de la uşă încă rupt, scrumiera încă plină, becurile de marşarier încă arse, jegul din maşină la locul lui. Parcă nici n-ar fi trecut atâta vreme. Mi-era dor de toate astea.

batrana-interior

Bătrâno, mă bucur că ţi-ai revenit. O să petrecem din nou multe clipe frumoase împreună. Gagico, fii pregătită, încă nu te-am plimbat cu Sîrbmobilul. Te rog să o iubeşti aşa cum o fac eu. Participanţi la trafic, păzea. Nu prea are frâne.

Să vă mai zic despre Bătrâna

Bătrâna e legendara mea Dacie 1300 din ’82, pe care se ştie deja că o iubesc tare. O mai cheamă, după preferinţe, Săgeata Albastră (gluma stă în “săgeată”, pentru că albastră chiar e), Sîrbmobilul (pentru că e a mea, ofcors, şi pentru că am număr de şmecher la ea, anume TM 85 SRB), Park Place, pentru că are discobol agăţat de retrovizoare sau Băga-mi-aş Pula-n Tine De Rablă, Acu Crăpi?, din motive lesne de ghicit. Urmează câteva din păţaniile prin care am trecut împreună.

Când am adus-o de la fostul ei proprietar, adică ceva unchi de al meu care-şi luase Logan şi mi-a făcut-o cadou, pe ideea fluturaşilor pe care-i primeşti pe stradă (“Ia, aruncă tu ăsta”), a condus-o tata de la Reşiţa la Timişoara. Era să rămână fără o roată, pentru că se slăbiseră prezoanele.

Apoi, despre jigler cred că nu e cazul să povestesc. În schimb, o să vă povestesc despre ştergător. Eram eu, deci, pe Ialomiţei, acum vreo două ierni, pe o ninsoare din aia odioasă, noaptea pe la ora 3, cu mucii îngheţaţi în maşină, cu mănuşile pe mâini şi fularul pe bot, ştergând sistematic geamul cu mâneca de la geacă, pentru că dezaburirea era în concediu. Şi fumând, ca să am pretext să ţin geamul crăpat să se mai dezaburească puţin. Ei, şi cum mergeam eu aşa, frumos, gonind ca nebunul cu peste 20 de kilometri la oră, rămân fără ştergătorul din stânga, adică cel al şoferului. S-a supărat, a făcut stânga-dreapta-stânga-dreapta şi a zburat. Şi îmi cam trebuia, că pe cel din dreapta îl pierdusem cu două zile în urmă şi aveam o bănuială cum că şoferii adevăraţi conduc cel mai bine când văd pe unde. L-am recuperat, după ce am pus o frână finuţă care m-a băgat pe contrasens, căci era gheţuş.

Altădată, venind de la Lugoj, era să luăm foc. S-a rupt furtunul ăla infect care alimentează carburatorul. Şi deci de fiecare dată când călcam acceleraţia, benzina stropea frumuşel tot motorul şi toate maţele alea de sub capotă care nu ştiu cum se cheamă, căci sunt un finuţ, eu mân şi sun.

De Anul Nou, 2007-2008, puţin înainte miezul nopţii, Rob a rămas cu schimbătorul în mână, iar trecerea dintre ani era să-l prindă pe Tudor băgat sub maşină, legându-l cu sârmă.

După Revelion, ambreiajul a ajuns în aşa hal încât abia-abia pornea. Am cronometrat, prindea suta în fix 5,7 minute, dacă nu se îneca între timp.

Cel puţin de două ori pe lună mi se rupe mânerul de la uşă, cel interior. De vreo trei luni nici nu m-am mai obosit să-l repar. Becurile de marşarier nu merg de cel puţin un an. Motorul e copt. În ultima vreme e ca o nevastă, porneşte doar dacă o rogi frumos şi te umileşti puţin în faţa prietenilor tăi.

Şi nu în ultimul rând, cu ea eram când am rămas fără permis.

Ea, a mea

Ea e cu patru ani mai în vârstă ca mine, dar cu toate astea, o iubesc şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Pentru că doar cu mine se înţelege, doar eu pot să o îmblânzesc. Doar cu mine se poartă aşa frumos, doar cu mine se simte confortabil şi se linişteşte. De obicei e foarte neastâmpărată. Chiar nărăvaşă, aş putea zice. Doar eu ştiu să-i apăs butoanele aşa cum vrea.

E a mea deja de vreo doi ani. Se vede că e trecută puţin prin viaţă, nu mai arată ca în tinereţea ei trecută puţin prea repede. Au început să îi apară ridurile, ochii nu îi mai lucesc aşa cum ar trebui, a încetat să mai fie aşa îngrijită ca una tânără.

Dar asta contează prea puţin. Mă primeşte înăuntrul ei aproape zilnic, şi Dumnezeule!, ce bine mă simt acolo… Poate nu la fel de bine ca atunci când sunt cu roşcata mai tânără, poate chiar şi mai puţin bine decât atunci când negresa, şi mai tânără, e doar a mea. Dar mai presus de fizic, inima mi-e tot la ea. Când sunt cu ea, parcă sunt născut din nou. Ea m-a învăţat toate tainele, ea m-a făcut bărbat adevărat.

Poate părea ciudat unora că uneori o mai ia şi tata la câte o tură sau că din când în când îl mai iau şi pe frate-meu să o călărim împreună, dar, la o adică, ea e Dacia mea şi o tratez cum cred eu de cuviinţă.

Creative Commons License