Când m-am trezit, era soare. Geamul era deschis, de afară adia un vânt cald, iar undeva, într-un pom, ciripeau nişte păsări. “Acum, în decembrie?”, m-am întrebat. Timp de câteva secunde am fost foarte dezorientat, după care m-am uitat în jur. În pat, lângă mine, era o fată. Faţa ei îmi era foarte cunoscută, de parcă aş fi întâlnit-o acum mulţi ani de zile, dar nu ştiam de unde să o iau. Mi-am tras cu grijă braţul de sub ea, să n-o trezesc, şi m-am ridicat. La mine în cameră era mult mai curat decât ieri, biroul era aranjat cum trebuie şi nu mai era frig. Au mai trecut câteva secunde până să realizez ce se întâmplă: fusese un vis. Ultimii ani din viaţa mea fuseseră un vis. Poate comă? Nu mă simţeam mai tânăr decât cu o noapte înainte. Sau să fie ăsta un vis? N-are cum, pare mult mai real decât ce a fost până ieri.
Mi-am pus pe mine nişte pantaloni scurţi şi un tricou colorat şi am ieşit afară. Ce ciudat. Plăcuţa cu numele străzii începea cu “str.”, nu cu “http://”. Câteva pisici, niciuna cu propoziţii agramate lipite de ele. Un taxi parcat în faţa casei mele. La retrovizoare avea agăţată o cruciuliţă, iar numărul nu era “FRESH”. Din el se auzea radio: “Iar acum, noul single The Killers”. Am fost plăcut surprins să aud că începe chiar Human, deşi eu mă aşteptam să înceapă Rick Astley. Din celelalte case, ca nişte zombies, alţi oameni ieşeau în stradă, uitându-se nedumeriţi în jurul lor.
Read More
